Cuvânt și iubire

…mă-ntorc acasă!

Lui Mihai Olteneanu.

Urmăresc cu interes orice material referitor la Basarabia sau Bucovina, mă bucur şi mă întristez, caut interlocutori. Îmi place să ascult, aşa că, fără efort, câştig parteneri de dialog într-o perioadă în care, din ce în ce mai rar, se pot găsi informaţii credibile despre cele două provincii româneşti înstrăinate prin rapt, împotriva oricărei logici. Răsfoiam deunăzi cele două pagini ale săptămânalului România Mare, sugestiv întitulate ”Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei” când m-am oprit asupra titlului ”Istoria nu poate fi acoperită cu lopata de lut!” Incitant titlu, nimic de zis! O rememorare, din păcate scurtă, a unui eveniment tragic, petrecut în Bucovina ocupată, la 1 aprilie 1941. Cunoşteam episodul şi, poate de aceea, mi s-a părut prea scurtă relatarea. Sunt lucruri în viaţă care ar merita să fie servite cu polonicul, şi nu cu linguriţa, mai ales acum, când se vorbeşte prea unilateral despre genocid. Este vorba despre masacrul săvârşit de către soldaţii ruşi şi ucraineni asupra ţăranilor români bucovineni care, sătui de ororile ocupaţiei sovietice, au hotărât să ceară acte de trecere legală a frontierei, pentru a se stabili în România. Peste şaisprezece mii de ţărani, bătrâni şi tineri, cu femei şi copii, înarmaţi cu obiecte de cult bisericesc pe care le-au sfinţit la Suceveni, au trecut Siretul şi s-au îndreptat spre centrul raionului Adâncata (Glyboky de azi). Familii înmtregi părăseau satele de pe valea Siretului pentru a se alătura fraţilor din România. Cu tot refuzul autorităţilor, ţăranii şi-au continuat drumul, străbătând păduri sau urmând cursul Siretului. Aveau de străbătut cam 20 de kilometri. În apropiere de Fântâna Albă sunt întâmpinaţi de o unitate de cavalerie. Comandantul şarjează înspre crucea din lemn masiv purtată de tinerii din fruntea coloanei. Izbeşte crucea, dar sabia se frânge iar calul speriat cabrează aruncând călăreţul din şa şi-i zdrobeşte piciorul cu copitele. Călăreţii, ca şi mulţimea, interpretează faptul ca pe o minune cerească. Coloana îşi continuă marşul nestingherită. Speranţa se transformă în încredere, se aud chiote de bucurie. Cei bătrâni îngenunchiază, fac cruci, sărută pământul, icoanele. La doar câţiva kilometri de graniţă, grănicerii deschid focul. Mitralierele seceră fără milă. O movilă de trupuri susţine crucea care, parcă, cere socoteală cerului. După 22 iunie 1941, soldaţii români eliberatori descoperă în pădurile din stânga Nistrului 28 de gropi pline cu martiri. Peste 7000 de români se opriseră să doarmă acasă, la doi paşi de graniţa cu România sfârtecată. Un episod cutremurător, dar nu şi singurul, din istoria noastră zbuciumată. Am rămas cu ochii aţintiţi în gol când clinchetul soneriei a spulberat amintirile. Era un prieten, un bun prieten, un bun povestitor. „Bună! Am picat într-un moment nepotrivit?” „Nu! De ce?!” „Pari abătut…” „Îmi pare bine că ai venit. Hai, intră! Cunoşti drumul…” A trebuit să motivez totuşi expresia mea nu tocmai primitoare. I-am relatat şi lui episodul de la Fântâna Albă reuşind, fără să vreau, să-l aduc şi pe el la starea mea de spirit. „Am reuşit să te indispun?” „Nu este vorba de aşa ceva. Sunt şi eu sensibil la tot ce priveşte Basarabia sau Bucovina. Am avut, şi mai am şi acum, cunoştinţe şi chiar prieteni basarabeni. Am auzit multe treburi de genul ăsta şi le-am pus la suflet. Cele întâmplate în Bucovina ocupată, la numai câteva luni de la eliberare, mi-au fost povestite de către un coleg bucovinean, dar fără prea multe amănunte. Acum însă, ascultându-te şi simţind durerea care te apasă, mi-aduc aminte de o cu totul altă poveste, dacă i se poate spune aşa, relatată de acest coleg, o poveste adevărată, cutremurătoare prin dezvăluirea unor aspecte nebănuite ale comportamentului instituţiilor sovietice faţă de proprii lor soldaţi. Ascultând această poveste, punând cap la cap şi alte lucruri auzite sau citite, am pus semnul egalităţii între Hitler şi Stalin. Nu-i nevoie să-l citeşti neapărat pe Solzhenitsyn ca să iei contact cu realitatea regimului sovietic, ca să nu mai vorbim de ceea ce ne-a adus nouă acest regim. Am simţit tot răul în toată ”splendoarea” lui pe propria piele. Mă bucur că am ascultat-o pe maică-mea, izvor nesecat de înţelepciune, dar nu pot şterge din memorie toate umilinţele prin care am trecut alături de ea. E într-adevăr o vorbă mare aceea care spune că poţi ierta, dar nu poţi uita. Este şi util să ţii minte şi la nevoie să şi împărtăşeşti amintirile şi altora, pentru a învăţa câte ceva din rolul răului pe pământ…” „Povestea cu iertarea şi cu uitarea poate că sună frumos din punct de vedere creştinesc, dar eu unul sunt convins că nu voi uita şi că nici nu voi ierta pe aceia care au îndeplinit cu atâta sârguinţă rolul diavolului pe pământ. Cei care mi-au ucis bunicul şi mi-au chinuit tatăl, nu pot fi iertaţi pentru faptul că există astfel de dictoane care, de altfel, cred, au fost create chiar de ei. Dostoievski a spus că ”există o singură dovadă a frumuseţii absolute: Isus.” Este clar că noi, muritorii de rând, păcătoşii de zi cu zi, nu putem aspira la o astfel de frumuseţe. Noţiunea de absolut exclude aceasta, iar iertarea invocată de Isus a fost de domeniul absolutului…” „Interesant mod de a privi lucrurile! M-ai prins nepregătit pentru o astfel de discuţie. Îţi promit să nu uit şi s-o reluăm cu o altă ocazie. Până atunci însă, am să încerc să redau cât mai fidel povestea colegului meu din Bucovina. Într-un fel, pare desprinsă dintr-o altă lume, o lume a ficţiunii de dragul ficţiunii.” Cu tot talentu-i de povestitor, de la început s-a simţit că este marcat de subiect. Cursivitatea discursului său, atât de fluidă altă dată, purta amprenta unei stări de emoţie aparte. Vorbea rar, prelungind cuvintele în mod nefiresc, cu pauze însoţite de priviri ce căutau golul. Nu căutam să-i surprind privirea şi răsfoiam, în mod deliberat, un volum de poezii. „Asculţi?!” „Ba daaa! Nu te opri! Încerc să fixez în memorie toate amănuntele. Intuiesc o desfăşurare a evenimentelor pe spaţii întinse şi chiar un posibil deznodământ. Nu te mira! Am o experienţă bogată, dar nefericită, în tot ce este legat de sovietici, de comunism. În mod voit spun ”sovietici” şi nu ruşi, pentru că am o deosebită admiraţie pentru acest popor obidit, dar măreţ în trecutul său…” „Ai şi de ce! Literatură, muzică, pictură, suflet. Apropo, îţi place Esenin?” „Mult! Are un limbaj atât de bogat şi de colorat încât trebuie să cunoşti foarte bine limba rusă ca să-l poţi savura. Iertare pentru întrerupere!” „La asta ne pricepem amândoi şi poate de aceea putem pălăvrăgi cu atâta plăcere. Acum, revenind la mutoanele noastre, să vezi cum se leagă uneori lucrurile între ele! Tipul de care ţi-am vorbit, colegul meu bucovinean, s-a născut la Adâncata de care mi-ai pomenit. În anul 1940 era în gazdă la un unchi de-al său din Suceava unde urma cursurile liceului din localitate. Părinţii lui, amândoi învăţători la Adâncata, au hotărât să-l trimită la un liceu cu o firmă mai bună şi au apelat la acest unchi. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea soţie, elevă la liceul de fete din Suceava, un liceu cu regim de internat. Fata era şi ea din nordul Bucovinei, de la Herţa. O idilă plină de romantism adolescentin s-a infiripat, după o serbare la care au dansat împreună, într-o formaţie a celor două licee. Evenimentele de la sfârşitul lui iunie 1940 i-au surprins la Suceava iar părinţii le-au transmis să rămână pe loc. Nenorocitul tratat de neagresiune sovieto-german îşi dădea roadele. La trei zile de la ultimatum, pe 29 iunie, sovieticii au intrat în Basarabia şi Bucovina ocupând, ”din greşală”, şi Herţa.” „Da, cunosc datele problemei. Ştii că pactul ăsta, Molotov-Ribbentrop, a fost semnat pe 23 august 1939? Acest 23 a devenit o cfră fatidică pentru noi. Aproape o jumătate de secol, 23 august a fost sărbătoarea noastră naţională! Interesantă a fost împărţeala pe care au făcut-o sovieticii cu aceste teritorii, pentru a li se pierde urma istorică. Sudul Basarabiei, împreună cu nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei au trecut la Republica Sovietică Ucraina, iar ceea ce a mai rămas, mijlocul Basarabiei, s-a unit cu ”Republica Moldovenească” din stânga Nistrului şi a format o republică moldovenească, cu limbă moldovenească şi, culmea, cu scriere chirilică! De pe atunci a apărut şi anecdotica întrebare la românii supuşi sovietizării, dacă nu era cazul să editeze un dicţionar moldo-român. Ce zici de o cafea?” „Măi, chiar dacă nu vreau, tu tot o să mă faci s-o beau. Bine că e rece! Dar printre picături, am să-mi continui povestea. Ion al meu, Ivan, după cum obişnuiau colegii să-l tachineze, s-a obişnuit uşor cu statutul de nepot şi nu şi-a pus prea mule probleme legate de soarta celor ajunşi sub ocupaţie. Unchiul său, regalist convins şi în mare măsură filo-german, aştepta cu încredere războiul care, după părerea lui, mijea la orizont. Hitler nu putea să mai aştepte mult pentru a-şi realiza visul – să pună mâna pe bogăţiile marii Uniuni Sovietice – pe care era convins că o va zdrobi fulgerător. Ivan asculta teoriile unchiului său fără să înţeleagă prea mult lucru. Pentru el adolescenţa începea promiţător. Maria era raza lui de soare, simbolul unei iubiri eterne, întruchiparea poeziei. Vârful de lance al visurilor sale era Bucureştiul. Maria era şi ea prinsă de visele lui Ivan, dar o umbră acoperea deseori frumoşii ei ochi albaştri. Teama pentru cei rămaşi acasă, situaţia ei neclară la internat, grija pentru Andrei, fratele ei, aflat sub ocupaţie la o vârstă periculoasă pentru noile circumstanţe – bun de luat la oaste. Optimismul lui Ivan era molipsitor dar nu putea s-o liniştească. Veştile care se strecurau de dincolo de noua graniţă erau destul de alarmante. Se vorbea despre arestări, dispariţii, deportări. Era un termen nou intrat în vocabularul celor de dincolo şi de dincoace de graniţă, nedefinit încă pentru nişte copii. România era sub şocul nedumeririi. Cum a fost posibil?! Aşa, peste noapte?! Nici o împotrivire, nici un foc de armă?! Inevitabilul începea să iasă la suprafaţă. Andrei a fost luat la armată şi trimis la o unitate din Kazahstan. Tatăl lui Ivan, arestat, interogat şi sfătuit să-şi cheme de urgenţă fiul acasă. Refuzul l-a costat deportarea, undeva în Siberia. Nu era un caz izolat. Din primele luni ale ocupaţiei, procesul dislocării populaţiei a început în forţă. Familii întregi erau expediate în vagoane de marfă, în condiţii inumane, în cele mai depărtate colţuri ale marii Uniuni Sovietice. Herţa a fost curăţată de orice urmă de etnie română. Maria a cunoscut disperarea în toată grozăvia ei. Era însă prea copil ca să poată înţelege ceva din catastrofa care se abătuse asupra familiei sale. La cererea Internatului, Episcopia Sucevei a preluat cheltuielile legate de şcolarizarea ei. Dragostea lui Ivan era nu numai necesară, era benefică. Sufletul ei de copil s-a legat de visele lui, de atitudinea părintească a unchiului acestuia…” „Eşi marcat de cele relatate de colegul tău. Eu, parcă ascult poveşti legate de copilăria mea. Toate îmi sunt cunoscute, dar le ascult de câte ori am ocazia, pentru a le păstra nealterate în memoria care nu iartă. Hai să ne mai oprim puţin, să mai ascultăm puţină muzică. Propun uvertura Egmont. E atât de dramatică! Dar, vorba aia, cui cu cui se scoate…” „Nu, nu, prefer să nu mă opresc. Eu nu am cunoscut nici Basarabia, nici Bucovina, în direct, cum se spune, dar suferinţa acelor vremuri nu mi-e necunoscută, chiar dacă s-a manifestat în alte circumstanţe. De fapt le cunoşti foarte bine. Vorbesc cam greoi, tărăgănat, ceva neobişnuit la mine, dar sunt marcat de faptul că nu pot reda povestea lui Ivan în maniera în care eu am auzit-o. Tipul m-a copleşit cu multitudinea de date şi amănunte, lucru pe care eu nu-l pot face. Au trecut ani buni de când am auzit această poveste, pe care nu ştiu de ce o numesc poveste, omul a şi murit între timp, iar memoria, mai bine zis stiva de memorii, a început să sufere de uzura timpului. E mai bine să continuăm, dacă nu te-am obosit deja…” „O.K…let’s go!” „Haraşo! Unde am rămas? A, da! Toamna optimismul din casa unchiului lui Ivan a luat proporţii delirante. Toată lumea aştepta cu înfrigurare declanşarea războiului de eliberare. Chemarea la guvernare a lui Antonescu a dat şi mai multă apă la moara zvonurilor. Peste noapte Hitler devenise în viziunea românilor Cruciatul care urma să izbăvească lumea de Antichrist. Nimeni nu mai credea în valoarea reală a pactului de neagresiune încheiat între Hitler şi Stalin. Aducerea la guvernare de către Carol al II-lea a lui Antonescu, la 4 septembrie 1940, a încins şi mai mult speranţele. Spre dezamăgirea românilor însă, nu s-a întâmplat nimic, nici toamna, nici iarna, nici primăvara. Abia la 5 martie a aflat Antonescu, de la Göring, de planul Barbarosa, cu promisiuni de compensaţii, în cazul participării României la campania împotriva bolşevismului. La timpul respectiv Hitler se purta cu mănuşi cu Antonescu fiind interesat de rezervele de petrol din România. Treaba asta o cunosc mai bine de la bunicul meu care era mare mahăr în lumea petrolului. Într-o zi am să-ţi povestesc mai multe despre acest bunic, un VIP în lumea petrolului european, ieşit din circuitul economic după război, odată cu sosirea sovieticilor. Aşa s-a dus pe apa sâmbetei situaţia noastră materială. Mama m-a învăţat ceva foarte sănătos: să nu regret ce am pierdut şi să-mi construiesc viitorul meu propriu. A fost o femeie înţeleaptă! Ei, şi a venit ziua mult aşteptată, 22 iunie 1941.

Românii, împinşi în faţă de către nemţi, au atacat pe Prut. Lupte grele în prima săptămână, dar la 25 iulie, Basarabia şi Nordul Bucovinei erau eliberate. Hitler, încântat de treaba făcută de români, i-a încredinţat lui Antonescu misiunea de a se ocupa de Transnistria şi de a duce luptele în bătălia pentru Odesa. Ivan, Maria, şi mulţi alţii ca ei, întorşi acasă, îşi lingeau rănile provocate de pierderile suferite. Tatăl lui Ivan dat dispărut, părinţii Mariei deportaţi. Nici urmă de Andrei, luat în armată. Se zvonea doar că luptau undeva pe frontul ucrainean, cu pistolul politrucilor în ceafă. Românii, prost echipaţi, înarmaţi cu o tehnică de luptă demnă de primul război mondial, făceau minuni, înaintând pas cu pas spre Odesa. Unităţile germane veneau în urma lor, profitând din plin de terenul gata defrişat. Hitler era mulţumit: petrol, da! carne de tun de primă calitate! Conform înţelegerii cu Mussolini, flota italiană avea să atace pe mare. Italia era angajată deja în operaţiuni maritime încă din vara lui 1940, culminând cu atacurile asupra Libiei şi Somaliei, operaţiuni care s-au întins până-n iarnă. În toamna lui 1941, au dislocat o parte din flota din Mediterana şi au trecut, fără obstacole, Marea Egee. S-au strecurat prin Dardanele, au făcut o croazieră prin Marea Marmara şi s-au avântat prin Bosfor în Marea Neagră. Vedete rapide, crucişătoare de mare tonaj echipate cu artilerie de mare calibru, vase de mare tonaj pentru transport de combustibil, muniţii şi infanterişti, şi în avangardă, un submarin german de recunoaştere. Într-o linişte prevestitoare de rele, formaţia a urmat cursul litoralului bulgăresc, apoi românesc, şi s-a îndreptat înspre Odesa, prima ţintă a misiunii. Părea că sovieticii erau împăcaţi cu pierderea Ucrainei şi-şi retrăseseră flota cu gândul apărării Sevastopolului. Nici măcar mine! Aducea a cursă întinsă celor care ar fi atacat Odesa de pe mare. La o aruncătură de tun, s-a dezlănţuit infernul. Artileria de coastă a început canonada. Răspunsul a fost pe măsură. Cuirasatele şi-au făcut datoria. Puţine obuze sovietice şi-au ajuns ţinta. Câteva vedete rapide au fost făcute surcele. Italienii au ţintit portul şi au făcut prăpăd. Au scos din uz câteva baterii de coastă stârnind panică şi făcând primele victime.După numai câteva ore de încăierare, apărarea a amuţit. Italienii nu s-au dezis şi s-au pus pe cântat. Sub acoperirea focului, au pornit spre port. Nici un avion sovietic! Părea o enigmă. Anecdota spune că Stalin, ascultând rapoartele referitoare la situaţia de pe front, ar fi spus: Va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră! Macaronarii nu vor scoate nici măcar o barcă din Marea Neagră.” „Nu e chiar o anecdotă. Fraza asta a făcut istorie şi a fost repetată zi de zi până la sfârşitul războiului. El miza mult pe patriotismul proverbial al ruşilor. Întreaga ţară era împânzită cu enorme afişe pe care se puteau citi cuvintele: Za naşu rodinu, Matuşca Rosia! Adică: Pentru patria noastră, Mama Rusia! Stalin, chiar gruzin fiind, nu avea încredere în ”popoarele conlocuitoare”. Unităţile militare aveau scheletul format din ruşi, fiind doar împănate cu soldaţi de alte etnii. Tactica asta nu a dat chiar rezultatele scontate. De regulă, etniile conlocuitoare nu-i sufereau pe ruşi ceea ce ducea la tensiuni în cadrul unităţilor respective. Cei care se temeau mai mult de politruci erau ruşii. Nu puţini politruci au murit pe front de gloanţele rătăcite din armele unor astfel de conlocuitori. Ruşii, sărmanii, erau obsedaţi de sintagma – pohod na Sibiri. Dar, iartă-mă pentru întrerupere…” „Ivan povestea multe lucruri cu lux de amănunte, pe care le-a aflat de la cumnatul său mult timp după terminarea războiului. Eu le comprim destul de mult aşa că povestea pierde ceva din farmecul pe care-l pot avea amănuntele în redarea culorii locale. Dar nu ăsta este scopul. Vreau, pur şi simplu, să scot la lumină unul din multiplele fapte , sau întâmplări, pierdute în anonimat. Italienii, cu sau fără voia lor, ţintiseră bine portul, avariind, din păcate, celebra scară de marmoră, cu cele două sute de trepte ale sale, calea de acces spre oraş. Ştiu că ai fost la Odesa, aşa că poţi să-ţi imaginezi cam cum arăta totul. Trupuri neînsufleţite, gemete, asta au găsit primii italieni care au pus piciorul în Odesa. Spectaolul i-a îngrozit pe tinerii puşcaşi marini. O nouă canonadă s-a dezlănţuit. De data aceasta tunurile ruseşti au ţintit chiar portul, provocând un recul al forţelor italiene, luate prin surprindere. Mulţi şi-au găsit moartea, alţii, răniţi, s-au pomenit zăcând alături de cadavrele sau răniţii sovietici. Nu puţini şi-au găsit sfârşitul în mare. Noaptea a adus o linişte apăsătoare în ambele tabere. Nimeni nu se gândea nici la morţi, nici la răniţi. În zorii zilei italienii reiau bombardamentele vizând, de data aceasta, nu numai portul, dar şi întreaga arie a oraşului. În această perioadă Odesa, ca şi alte puncte de apărare, era împânzită cu formaţiuni militare pestriţe, fără o pregătire specială, adevărată turmă de carne de tun. Sărmanii calmuci, abonaţi fără voie la acest rol, nu înţelegeau nimic din regulile războiului, încercând prin şarje de cavalerie să apere teritorii faţă de care nu erau legaţi prin nimic. Focul prelungit al artileriei italiene a produs un adevărat haos în oraş şi în împrejurimile acestuia. Din nou au fost atinse câteva baterii de coastă, dar şi câteva din cele amplasate dincolo de oraş. Răspunsul sovieticilor s-a dovedit prea anemic pentru a opri o nouă încercare de debarcare. La coborârea pe uscat italienii au avut de suportat acelaşi spectacol dezolant: morţi, răniţi, incendii şi, ici-colo, rafale de arme automate. Din nou nici o rezistenţă la vedere. Ordinul primit era: prudenţă! Transportarea morţilor şi a răniţilor italieni. Operaţiunea a fost dureroasă şi anevoioasă. În final, un alt ordin cerea ridicarea tuturor răniţilor din armata sovietică şi, în măsura posibilităţilor, luarea de prizoniri valizi. Despre morţii din armata sovietică, nici un cuvânt. Transportarea morţilor şi viilor s-a încheiat târziu în noapte, pe unul din vasele de mare tonaj din ariergardă, unde se afla şi un spital de campanie. Italienii s-au dovedit a fi oameni. Chiar dacă prima lor grijă a fost îndreptată asupra camarazilor răniţi, au instalat un cort imens şi pentru îngrijirea răniţilor sovietici. Chirurgii lor nu se grăbeau, după cum se credea, cu amputările. Aveau un interpret pentru limba rusă, consultau, interogau, încercau să trateze rănile. Nedumerirea se putea citi în ochii prizonierilor. Andrei, căci la el am vrut să ajung, gândea cu amărăciune: Ăştia vor să ne păstreze vii pentru judecată şi apoi să ne împuşte ca pe nişte criminali de război! Noi şi criminali! Eu numai de război nu aveam nevoie! Am ajuns în armata asta ca musca-n zăr, casa mea nu mai e casă, părinţii? Cine ştie?! Şi nu noi i-am atacat! Măcar să fi luptat cu români şi să fiu dus prizonier acasă…Din prima zi când italienii au bombardat portul, Andrei s-a ales cu umărul zdrobit şi cu o plagă deasupra genunchiului. A rămas imobilizat pe celebrele trepte, înconjurat de corpuri neînsufleţite. După prima debarcare, italienii s-au plimbat printre cadavre şi răniţi, culegând armele acestora, în general automate cu încărcătoare în formă de tambur, barabane, cum le spuneau sovieticii. S-au retras din cauza contraatacului lăsând pe câmpul de luptă chiar şi proprii răniţi. La revenire, profitând de un răgaz, s-au pus pe cărat, la început proprii răniţi şi morţi, mai apoi răniţii sovietici şi ceva prizonieri capturaţi fără efort. Erau soldaţi, în special români din Basarabia şi Bucovina, care sperau ca pe această cale să ajungă mai repede în România, să se întoarcă acasă. Când Andrei s-a pomenit pe un fel de masă de operaţie, îngrijit de un tip zâmbăreţ, îmbrăcat în halat alb, şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit culcat pe jos, pe o pătură curată. Durerile, şi mai ales arsurile, se estompaseră. Era bandajat la umăr şi la picior. Nu avea curajul să se mişte. Când a încercat totuşi, a scos un strigăt de durere. Un alt halat alb s-a apropiat de el făcându-i semn să stea liniştit. Un zâmbet cald l-a făcut să uite de durere. În jurul său stăteau culcaţi alţi camarazi, bandajaţi în fel şi chip, privind nedumeriţi spectacolul ce se desfăşura în faţa ochilor. Jocul de-a debarcaea şi retragerea s-a repetat câteva zile în şir. De fiecare dată italienii soseau cu noi loturi de prizonieri, răniţi sau valizi. Medicii şi infirmierii îşi făceau datoria conştiincios, de parcă nu tratau duşmani! Hrana săracă şi puţină asigura, totuşi, supravieţuirea. Cei care nu prea înţelegeau nimic din ce se întâmpla erau, în special, asiaticii. Ei ştiau că pe front te duci să mori, să ucizi, nu să-ţi îngrijeşti duşmanul. Numărul de prizonieri a crescut uşor la câteva sute. Spitalul plutitor s-a pregătit să facă stânga împrejur. Intre timp, submarinul german primind misiunea de a se îndrepta spre Creta, a deschis calea vasului italian în drumul spre Italia, un drum lung, din fericire fără incidente, dar greu de suportat pentru unii răniţi. Au fost şi decese. Se proceda la ”înmormântări” marinăreşti, procedeu aplicat, până la urmă, şi morţilor italieni recuperaţi din portul Odesa. Călătoria pe mare a luat sfârşit la Syracusa, în estul Siciliei. Nu s-au terminat însă şi chinurile. Plimbarea a continuat pe uscat, în condiţii mult mai dificile, în camioane. Ţinta era centrul Siciliei, înspre Caltanisseta, zonă cunoscută pentru exploatarea sulfului. Italienii aveau deja organizat un lagăr pentru prizonierii de război şi se gândeau să folosească această nouă forţă de muncă. Condiţiile erau precare, barăci vechi, apă sălcie. Nici îngrijirea medicală nu a mai fost la nivelul practicat pe vasul de război. Atitudinea gărzilor era în schimb tolerantă, ceea ce a făcut mai uşoară aşteptarea. De fapt, prizonierii nu prea ştiau ce să aştepte. Veşti despre desfăşurarea războiului nu ajungeau până la ei. Rănile se vindecau încetul cu încetul, cei recuperaţi erau scoşi la muncă, timpul trecea mai uşor. Asta se întâmpla la finele anului 1941, când amintirea Odesei se estompa chiar şi printre cei ce luptaseră acolo. Odesa nu a fost cucerită de italieni. Pe la jumătatea lui octombrie, românii au ocupat oraşul.” „Da, ştiu. În două luni românii au străbătut Transnistria făcând, declaraţia lui Hitler, minuni de vitejie. Pierderile însă au fost mari. Ei au fost bine primiţi de localnici până când nemţii şi-au stabilit cartierul general la Odesa. Dar asta, numai aşa, ca să respiri şi tu puţin.” „Măi, ca să nu lungesc vorba, lucrurile au rămas aşa până prin iulie 1943 când aliaţii au debarcat în Sicilia, străbătând-o în marş forţat. Au trecut în Clabria şi, şi aşa mai departe. Evenimentul cel mai important a fost eliberarea lagărului de prizonieri. Au fost surprinşi să vadă prizonieri sovietici aduşi până în Sicilia. Pentru aceştia însă era o eliberare adevărată. Numărul lor ajunsese între timp la câteva mii. O a doua porţie de nedumerire i-a cuprins pe locatarii lagărului – atitudinea americanilor. Nu mai era vorba de o pază propriu-zisă, era mai mult un consemn, transmis prin semne şi vorbe de neînţeles. O mulţime de camioane militare s-au oprit în apropierea lagărului. Soldaţii americani s-au apropiat de grupurile de prizonieri formate ad-hoc, oferind ţigări şi ciocalată. Toţi încercau să spună ceva, dar nimeni nu pricepea nimic. La un moment dat soldaţii americani s-au retras făcând loc unui grup de militari mai arătoşi. Erau în ţinută militară, îngrijită, dar fără însemne speciale care să trădeze gradele, sau altceva. În urma lor venea vreo duzină de indivizi, îmbrăcaţi în salopete şi purtând, ca pe nişte raniţe, vermorele. Grupele de prizonieri au început să se adune formând o mulţime liniştită, dar contrariată. Un bărbat la vreo 40 de ani, bine făcut, făcu un semn prietenos cu mâna, un salut care numai militar nu era. S-a adresat în engleză, cu fraze scurte, traduse pe loc de un interpret de limba rusă. ”Sunt generalul…,n-are importanţă, şi sunt bucuros să întâlnesc prieteni din Uniunea Sovietică. Împreună ducem un război greu cu Germania hitleristă pentru a salva democraţia. În clipa de faţă aveţi condiţii foarte grele de viaţă, neigienice, departe de casă. În curând totul se va da uitării şi în spiritul democraţiei americane veţi putea alege singuri drumul de urmat. Veţi fi transferaţi într-un campus, părăsit de militarii italieni, unde veţi avea cu totul alte condiţii de viaţă. Sunteţi liberi, dar pentru o perioadă de timp, veţi fi protejaţi de militarii americani pentru a fi feriţi de eventuale atitudini ostile din partea localnicilor sau chiar a grupurilor de militari italieni care mai bântuie prin Sicilia. Să nu uităm că ei ne consideră duşmani! Campusul este situat undeva prin sudul Siciliei, unde veţi fi transferaţi treptat, în condiţii de siguranţă. Acum, camarazii mei, vor trece la nişte operaţiuni de igienizare, pentru a vă face viaţa mai uşoară. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Dumnezeu să binecuvânteze America!” Sovieticii erau obişnuiţi cu ovaţiile aşa că, spontan, au trecut la fapte: America! America!…Andrei jubila. Cu lacrimi în ochi privea cerul gândind în sinea lui: mă-ntorc acasă în România! am terminat-o cu Uniunea Sovietică! Erau destui români basarabeni şi bucovineni care gândeau la fel. Şi au început operaţiunile de igienizare. Prizonierii erau rugaţi să se dezbrace la piele şi să-şi arunce hainele în câteva locuri prestabilite de cei cu vermorelele. O nouă stare de nedumerire a pus stăpânire. Când grămezile de haine au fost aprinse, după ce au fost stropite cu benzină, un murmur de nemulţumire a răzbit din rândul prizonierilor. Generalul a zâmbit şi a făcut câteva gesturi de liniştire. În acest timp, în incinta lagărului au pătruns două autocisterne. Au fost instalate o serie de duşuri iar prizonierilor li s-au distribuit săpunuri. Interpretul i-a invitat să îndrăznească şi să se îmbăieze. Oarecum liniştiţi, oamenii au trecut la executare. Cei care terminau baia erau chemaţi să-şi dea pe păr cu o substanţă, plăcut mirositoare, ceva pentru despăduchiere. Atmosfera a devenit plăcută. S-au auzit chiar şi cântece, triste, dar necesare probabil descătuşării din inerenta teamă care-i stăpânise. Cei cu vermorelele au intrat în barăci pulverizând din abundenţă o substanţă, de data aceasta, mai puţin plăcută la miros. Interpretul i-a anunţat că se vor întinde corturi, cu pături pe jos, unde se vor putea odihni. Vor primi haine. Aşa s-a şi întâmplat. Pachetele, descărcate din câteva camioane, conţineau de toate: lenjerie de corp, pijama, blugi, bluze, cămăşi, câte o cravată, un costum, o jachetă de vânt, o şapcă, încălţăminte, săpun, pastă de dinţi, periuţe, aparat de ras cu lame şi, şi prezervative. Toate aranjate în cutii purtând eticheta mărimilor. Nu lipseau nici ţigările, şi încă bune. Nedumerirea care i-a stăpânit de atâtea ori s-a transformat într-o manifestaţie de bucurie – strigăte, ovaţii. Generalul le făcea cu mâna şi mustăcea a mulţumire. Dacă cei ca Andrei, proveniţi din familii mai răsărite, savurau plăcerea cu toată intensitatea, calmucii, şi alţii ca ei, trădau condiţia existenţei lor asiatice, puţin spus subdezvoltate. Nu prea înţelegeau ei ce e cu hainele astea. Un-doi, ofereau la schimb haine pentru ţigări, nu prea ştiau ce e aceea cravată, aruncau cât-colo periuţele de dinţi, stârnind, de data aceasta nedumerirea americanilor. Andrei încerca o stare de jenă pe care încerca s-o ascundă stând mai mult cu spatele spre binefăcătorii lor. Un lucru deosebit s-a întâmplat totuşi cu această mulţime pestriţă. Mulţi au înţeles că sunt cu adevărat aliaţii Americii, că amaricanii nu sunt nişte capitalişti sălbatici, aşa cum li s-a propovăduit nu cu mult timp în urmă, că sunt prietenoşi şi darnici. Să se ocupe de nişte amărâţi un general în persoană! Ce lecţie bună ar fi fost pentru nişte politruci de-ai lor, dacă s-ar fi găsit şi ei acolo unde se murea pentru Mama Rusia! Probabil că li s-ar fi explicat că nu era decât propagandă capitalistă, că americanii au ajuns bogaţi pe spinarea altora. Cam asta era atmosfera din lagărul eliberat, iar atitudinile hazlii nu au lipsit…” „Ai obosit? Hai să ne mai dezmorţim picioarele! Ştii, nu este exclus ca acel general să fi fost chiar Patton, omul surprizelor. Era în Africa cu celebrele sale blindate când a primit dezlegarea să debarce în Italia, plan care, de altfel, îi aparţinuse. A ales Sicilia, a străbătut-o în marş forţat, s-a oprit la Syracusa, să se închine memoriei lui Archimede, a luat-o spre centru, apoi spre Nord-Vest, pentru a trece în peninsulă pe la Messina. Niciodată nu şi-a lăsat spatele descoperit. Înainta, dar se şi rotea, pentru a elimina orice surpriză. Era admirat, temut şi iubit! Ocazia cu lagărul de prizonieri sovietici nu-l putea lăsa indiferent. Era şi el, cumva, omul imaginii şi nu putea să scape o situaţie cu iz diplomatic. Chiar dacă nu el a fost generalul prezent în lagărul de prizonieri, sunt convins că toată povestea a fost construită de el.” „Măi, e posibil. Cert e că Andrei nu a pomenit nici un nume. Treptat oamenii au fost transeraţi în campusul de lângă Syracusa unde condiţiile erau cu totul altele. În primul rând clima. După dogoarea din centrul Siciliei, aerul proaspăt mediteranean era o binefacere. Situaţia prizonierilor eliberaţi a rămas, totuşi, incertă. Americanii nu căzuseră încă la o înţelegere cu sovieticii asupra modului de transfer al acestora către Uniunea Sovietică. În timp ce sovieticii cereau predarea acestora in corpore, americanii afişau principiile democraţiei, considerându-i pe foştii prizonieri oameni liberi, respectiv, cu dreptul de a-şi hotărî singuri soarta. Americanii nu s-au mulţumit numai cu aceste tratative, ei s-au apucat să-i pună în temă şi pe ”prizonierii liberi”, cum le plăcea să le spună. Ei le-au făcut trei propuneri. Să aştepte terminarea războiului şi să primească statutul de oameni liberi putând să meargă care încotro, să se pronunţe pentru întoarcerea imediată acasă, sau, să accepte să facă instruire militară pe lângă unităţi americane pentru a se putea întoarce, la nevoie, pe front. În cea de a treia variantă urmau să fie supuşi regulilor vieţii militare, cu o soldă formală de cinci dolari pe lună. A fost o găselniţă grozavă pentru a le da o preocupare permanentă. Componenţa era pestriţă şi ca atare şi răspunsul la cele trei întrebări nu putea fi decât pestriţ. Primii care şi-au manifestat dorinţa de a se întoarce au fost asiaticii, în speţă calmucii. Basarabenii şi bucovinenii oscilau pentru varianta rămânerii până la terminarea războiului, convinşi fiind de faptul că victoria sovieticilor însemna şi permanentizarea stăpânirii teritoriilor ocupate în 1940. Ruşii, ucrainenii, şi alţii ca ei, se gândeau la dolari. Nu ştiau nimic despre valoarea dolarului, reţinuseră că era mijlocul stăpânirii popoarelor, al exploatării, dar bănuiau că era calea spre îmbogăţire. În sinea lor americanii se amuzau, demonstrând, mai fără de perdea, o doză mare de cinism. Totuşi, cei care optaseră pentru dolari, au fost transferaţi într-un alt campus, pierzând astfel legătura cu foştii lor camarazi de arme, cum era şi normal. Pentru cei care manifestaseră dorinţa de a se întoarce acasă, au început tratative directe cu sovieticii, tratative, cumva, trase de păr, din vina ambelor părţi. Cei care aşteptau terminarea războiului, erau şi cei mai liniştiţi. Aleseseră varianta care le surâdea cel mai mult americanilor. De ce?! Era greu de înţeles. Urmăreau ei ceva pe linie de propagandă. Aşteptarea era, totuşi, grea şi din cauza nasiguranţei ascunse în propunerea americanilor. Mai era şi dorul de casă şi veştile contradictorii de la radio. Prindeau şi Bucureştii şi Moscova. Sovieticii câştigau teren şi se părea că nimic nu-i va mai putea opri. Pentru basarabeni şi bucovineni asta însemna rămânerea pe vecie sub stăpânirea lor. Andrei se întreba dacă nu cumva şi soarta României nu era pecetluită. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, atunci în care Românie avea să se întoarcă? Ca el gândeau şi alţii. Gândul trecerii în grupa celor ce urmau a fi trimişi acasă a început să încolţească. De rămas în occident nici nu putea fi vorba. Acasă însemna, oricum, sub sovietici. Evenimentele începutului de an 1944 aveau să-i confirme presupunerile. Aliaţii, speriaţi oarecum de înaintarea nestăvilită din Est, au forţat frontul din Italia, s-au bătut la Cassino şi în iunie au ocupat Roma dându-i pe nemţi peste cap.

Tot în iunie a avut loc şi debarcarea din Normandia. Şi sovieticii, şi aliaţii trăgeau, care mai de care, să ocupe cât mai mult din Europa. Cu o strângere de inimă caracteristică luării marilor hotărâri, Andrei s-a prezentat la comandantul campusului şi şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce acasă. Aşa s-a alăturat el, împreună cu alţi români, grupului de asiatici pregătit pentru plecare. Din cele câteva mii de prizonieri se formase un grup de 50 de oameni. Cei mai fericiţi erau calmucii. Cântau de dimineaţă până seară. Era un semn de bună dispoziţie specific acelor oameni neobişnuiţi cu viaţa sedentară, îndrăgostiţi de animale şi în special de cai. Andrei a devenit calul de bătaie al întrebărilor fără răspuns. De unde putea şti el cum vor evolua lucrurile, cum vor fi primiţi acasă? Erau întrebări care îl frământau şi pe el. Răspunsul era o enigmă. De la înrolare nu mai primise veşti de acasă. Din auzite aflase de nenorocirile care se abătuseră asupra celor din Herţa. Despre ai lui însă, nu ştia nimic. Au fost transportaţi în Turcia, undeva pe lângă munţii Ararat, aproape de graniţa cu Armenia. Acolo urma să se facă predarea oficială. Erevanul era aproape. Un oraş frumos, cu oameni primitori din fire. Speranţele într-un viitor pozitiv au început să înflorească. Cu rănile pe care le primise, Andrei spera într-o lăsare la vatră imediată. Şi a sosit şi ziua cea mare. Încărcaţi cu valizele pnine de tot felul de lucruri, cadouri primite de la americani la părăsirea Italiei, încfadraţi de militari americani în echipament de război, cu inimile bătând să se spargă, prizonierii s-au apropiat de punctul de trecere al frontierei. O îmbrăţişare frăţească între grănicerii sovietici şi americani a ridicat ştacheta speranţei. După formalităţile de predare, coloana, costumată în civil, stârnind zâmbete ironice în tabăra sovietică, a trecut, cu paşi nesiguri, linia de demarcaţie. Americanii s-au întors la maşini agitând braţele în semn de rămas bun. Grănicerii au făcut semn coloanei să-i urmeze într-o pădure, unde, noii sosiţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, de provenienţă americană. Au urmat şoseaua spre Erevan într-o tăcere apăsătoare. Nici un cuvânt nu a fost adresat celor întorşi acasă, de bună voie.” „Cred că aş putea continua povestea în locul tău. Am cunoscut prea bine lumea lui Stalin ca să nu intuiesc ce a urmat.” „Crezi?! Ar trebui să te las să scrii ce ai în cap şi apoi să confruntăm cu povestea mea. Dar, hai să n-o mai lungim! Nedumerirea repatriaţilor a crescut brusc atunci când au fost invitaţi să coboare din maşini într-o zonă pustie, la marginea căii ferate, unde staţiona o locomotivă legată de câteva vagoane de marfă. O trupă înarmată cu automate a coborât dintr-un vagon făcând un lanţ în jurul nenorociţilor care nu mai înţelegeau nimic, sau, mai bine zis, nu voiau să înţeleagă. La un ordin dat de comandantul trupei, valizele au fost depuse într-unul din vagoane, iar cei cincizeci de nefericiţi au fost împinşi, cu toţii, într-un singur vagon. Odată uşile vagoanelor blocate, trenul s-a pus în mişcare. Călătoria fără de sfârşit începuse. O călătorie lungă, istovitoare, de exterminare premeditată, fără mâncare, fără apă. Oameni înghesuiţi, rezemându-se unii de alţii, gemând de durere şi oboseală, făcându-şi nevoile fireşti pe loc, nu îndrăzneau să comunice între ei. Cei care leşinau, riscau să fie striviţi de picioarele confraţilor de suferinţă. Cinci zile fără haltă! Nu departe de Taşkent, trenul a oprit aproape de malul unui râu. Au fost lăsaţi să coboare, să bea apă din râu, să se spele, aşa îmbrăcaţi cum erau, să se trântească pe jos. Li s-au distribuit un fel de pesmeţi. Un calmuc, simţind libertatea pe care o oferea imensul spaţiu, s-a aruncat în apă şi a înotat vârtos spre celălalt mal. O rafală bine ţintită a pus capăt temerarei încercări. Dacă a fost un act necugetat sau o încercare deliberată de sinucidere, nimeni nu a putut afla. Oricum, a fost un avertisment ferm. Înainte de reîmbarcare, deţinuţii, pentru că asta ajunseseră, au fost puşi să cureţe interiorul vagonului. Un miros pestilenţial răzbătea din vagonul carceră. A urmat o nouă săptpmână de chinuri. Aceleaşi condiţii, acelaşi drum istovitor. Oamenii se transformau, încet-încet, în fiare. Într-un spaţiu atât de limitat se iscau, fără vreun motiv anume, adevărate bătălii. Primii răniţi şi primele decese. Cei rămaşi, încă, lucizi, încercau să atragă atenţia soldaţilor însoţitori cocoţaţi pe acoperişurile vagoanelor sau pe tampoane, bătând cu pumnii în pereţii vagonului şi strigând după ajutor. O rafală, prin acoperişul vagonului, a pus capăt vacarmului. Câteva cadavre în plus, călcate în picioare, gemete. O nouă haltă, încă zece oameni mai puţin. Nu era pentru prima oară când Kazahstanul era martorul acestui pohod na Sibiri. Ţinta era Siberia Meridională, undeva în estul marelui lac Baikal, zonă care devenise celebră încă din timpul imperiului ţarist. Aici erau expediaţi ocnaşii politici, alături de criminali, pentru a munci şi muri. Aici au ajuns şi prizonierii eliberaţi de americani şi predaţi sovieticilor, după propria lor voinţă! Andrei, înnebunit de cele ce i se întâmplau, murmura obsesiv: mă-ntorc acasă, mă-ntorc acasă…Spera să fie doar un coşmar din care urma să se trezească. S-a trezit îmbrăcat în zeghe, interogat de doi indivizi în civil, cu picioarele în lanţuri de care era fixată o bilă grea. Acuzat de trădare!? Era prea de tot! Luat la întrebări din două direcţii, cu un proiector puternic în faţă, trebuia să repete la nesfârşit acelaşi răspuns – n-am trădat, am fost rănit, am fost capturat – fără ca întrebările absurde şi acuzele să înceteze. Scenariul era cunoscut din auzite, dar ceea ce se întâmpla depăşea orice imaginaţie. Condamnat la muncă silnică pe viaţă – a sunat ca un tunet! Nu mai auzea, nu mai înţelegea nimic. S-a pomenit, alături de confraţii scăpaţi cu viaţă, pe un şantier de spart piatră, muncind din zori şi până seara, izbind cu târnăcoapele şi baroasele nişte iviri de stâncă dură, ucigătoare. A supravieţuit. La zece ani de la terminarea războiului a fost graţiat, dar cu domiciliu stabil în zonă pentru încă cinci ani. Căsătorit cu o fostă ocnaşă, într-un sat de ocnaşi, fără nici o veste de acasă, trăia sperând într-o minune. Singura consolare erau cei doi copii. Clima blândă din zona lacului i-a prins bine. A ajuns miner, apoi maistru. După cincisprezece ani de aşteptare a primit aprobarea să facă o călătorie în Bucovina sovietică, încorporată în Ucraina. Părinţii dispăruseră fără urmă. Maria, rămasă în România, era căsătorită cu Ivan. A dat de urma lor, dar n-au putut să se întâlnească. Condiţiile nu erau încă destul de coapte pentru asemenea vizite. El nu putea trece în România, ei nu aveau curajul să se întoarcă acasă. Andrei şi-a scris povestea pe îndelete şi a transmis-o, printr-un localnic, lui Ivan. Ivan mi-a relatat-o mie.” „Am bănuit o parte din final, dar realitatea a depăşit imaginaţia mea. Oare câte astfel de poveşti adevărate au marcat viaţa celor care au cunoscut, direct sau indirect, Uniunea Sovietică?!” „Majoritatea, cred, nici nu au fost povestite. La acea vreme, nici noi nu ne prea bucuram de prea multă libertate, iar când nu eşti liber, nu ai încredere în oameni. Mai păstrez şi eu în memorie destule poveşti adevărate, trăite şi nu auzite, care pentru mulţi ar putea fi simplă ficţiune sau imaginaţie bolnăvicioasă. Poate ar merita să încerc să le sistematizez. Au cam început să se estompeze…Cred că e momentul să ne despărţim, iar eu s-o iau spre casă…”

25.06.’03
Bucureşti

Daris Basarab