GH. D. PENCIOIU: Neamul
NEAMUL
“S-a spus, de atitea ori, ca un neam, ca si omul, au un trup si-un suflet. Trupul neamului nostru e brazda batuta de vint si arsa de soare, e “cimpul cu florile, muntii cu padurile”, e pamintul in care dorm parintii nostri si in care ne vom odihni si noi la rindul nostru; iar sufletul lui e credinta in trecut si naziunta in viitor.
Optsprezece veacuri trupul neamului nostru a fost mutilat si sfisiat, dar sufletul lui a ramas intreg ; caci sufletul neamului e insasi vremea, la un loc cu tot se s-a intimplat si se va intimpla in ea, cu toate framintarile si durerile poporului, cu toate bucuriile si sperantele lui; in el suspina cintecul doinei noastre, in el sopteste freamatul codrilor nostri, in el murmura izvoarele muntilor nostri, el a stat la mormintul parintilor nostri, el va sta la leaganul copiilor nostri. Sufletul neamului e “izvorul ale carui ape se intorc in el insusi”, caci el ne curpinde, deodata, pe noi si pe stramosii nostri, pe noi si pe urmasii nostri. El e legatura misterioasa dintre trecut si viitor.”
Gh. D. PENCIOIU, 1918
