AVRAM IANCU (1824 -1872)
AVRAM IANCU (1824 -1872)
“Avram Iancu (…) va vietui in memoria noastra si a tuturor generatiilor ce ne vor succede noua pana cand istoria omenimei va mai avea sa consemne cate ceva din viata natiunei daco-romanesti”. George Baritiu
“NEPOTII LUI HORIA”
Avram Iancu, conducatorul oastei taranesti transilvane in revolutia din 1848-1849, luptator de frunte pentru cauza natiunii romane, s-a nascut in 1824, la “vremea cireselor”, adica prin iunie, in inima Muntilor Apuseni, in aceasta vestita “Tara a Motilor”, unde doar cu patru decenii inainte, pe aceleasi locuri, rasunasera prelung buciumele rascoalei condusa de Horia, Closca si Crisan.
Nu putini dintre acesti oameni oropsiti, constransi sa traiasca intr-o aspra saracie, isi
spuneau cu indreptatita mandrie, “Nepotii lui Horia”. Avram Iancu era al doilea fiu – primul fiind cu patru ani mai mare – a lui Alexandru Iancu si al Mariei – nascuta Gligor -, oameni harnici si bine vazuti in tot acest tinut. Tatal eroului, desi iobag, ajunsese, ca si cei doi frati ai sai, la o oarecare stare materiala si dobandise unele slujbe de incredere, ca aceea de jude – un fel de primar al satului – si de paznic al padurilor ce apartineau domeniului fiscal.
Fata de ceilalti moti, Alexandru Iancu se bucura de o stare mai buna, rotunjita si prin zestrea sotiei, avand stana de oi si vaci cu lapte, boi de jug, porci, pasuni si un lot de pamant arabil. Cu toate acestea, lipsa de libertate conditia sa de iobag, mizeriile indurate
de cei din jurul sau nu erau de natura sa-l multumeasca.
Ca si multe alte sate din Muntii Apuseni, Vidra ajunsese cu vremea, pe nedrept, proprietatea statului, iar locuitorii – iobagi lipsiti de libertate, supusi domeniului, reprezentat de administratia nobiliara.
Imperiul habsburgic luase ilegal in stapanire pamanturile comunelor – fanete, araturi, paduri -, rapind incetul cu incetul toate drepturile – pasunarit, lemnarit – de care motii se bucurasera din vechime. Cu diferite prilejuri, stapanirea i-a despuiat pe moti de drepturile statornicite de veacuri, sporindu-le taxele anuale si numarul zilelor de robota. Oamenii erau obligati sa faca fara plata tot mai multe zile, sa taie lemne din padure, sa plutareasca apoi pe apele raurilor sau sa le transporte cu carele lor pana departe, pe drumuri ca vai de lume. Mai carau de la Zlatna minereul trecut prin steampuri, pentru a se alege acolo firele de aur. Cei cu vite de jug erau impusi la bir. Dreptul la vanat, la pescuit, se platea, de asemenea scump. Ca si cel de a tine moara sau a vinde bauturi. Si pentru stupi se plateau dari, iar la trecerea podurilor peste ape, cand ii manau la drum nevoile, trebuia sa dea vama. Mai aveau motii acestia si alte greutati. Putinul lor pamant arabil era adesea stricat de pietrisul adus de puhoiul apelor repezi, care spalau araturile de pe coaste. Oamenii isi cautau imbucatura in campie, ducand in schimb acolo, atarnate pe spatele cailor marunti, fel de fel de obiecte de lemn, indeosebi ciubere, donite, cercuri de butoaie, confectionate de ei cu uimitor mestesug, mostenit din tata in fiu. Asprele conditii de viata, lipsa oricarei posibilitati de castig le-au impregnat celor din zona moteasca trasaturi darze, harnicie, staruinta in munca, o mare sobrietate in traiul de toate zilele.
Lucia lor saracie se oglindea in versuri de o jalnica tristete:
“Muntii nostrii aur poarta
Noi cersim din poarta-n poarta”.
Tocmai pentru asta, spre sfarsitul celuilalt veac se rasculasera motii. Dar nici atunci si nici dupa aceea, conflictul acesta crancen dintre administratie si moti nu se rezolvase.
Avramut
(…) In aceasta atmosfera, de mocnita revolta, a crescut Avram, ca si fratele sau mai mare, Ioan, pe care tatal, vazand ca are voce buna, l-a destinat preotiei. Nu numai de la parintii lor ci si de la batranii satului, – care luasera parte direct in tineretea lor, la rascoala lui Horia – copiii au ascultat de atatea ori despre ispravile motului Nicolae Ursu din Albac. Si nu o data istetul Avramut, copil zdravan, plin de viata, cu par balai si ochi albastri, ca si maica-sa, va fi reflectat la tragicul sfarsit a lui Horia, la cruzimea celor ce asupreau de veacuri iobagimea. Chiar daca, la acea frageda varsta, nu toate implicatiile sociale ale acestor lupte ii erau limpezi, sufletul sau de copil a adunat zi de zi ura impotriva “domnilor”. I-a vazut pe consatenii sai de atatea ori batuti cu vergile de oamenii stapanirii austriece pentru ca indraznisera sa ia lemne din padurile ce fusera alta data ale lor, dar incapusera pe nedrept in mainile hraparete ale imperialilor; asemenea acte i-au impresionat profund sufletul sensibil, si nu le va uita niciodata.
Primul dascal, la scoala din Vidra, s-a convins repede de ravna la invatatura si puterea de judecata a copilului. Un biograf al sau, Iosif Sterca-Sulutiu, care l-a cunoscut cand Avram avea zece ani, isi va aminti mai tarziu cum l-a intalnit prima oara “in mijlocul curtii, in camasa lunga, incins peste mijloc cu un serparel neted, frumos cusut, iar pe cap o palariuta neagra cu ciucuri rosii”. Era foarte doritor de joaca, de balaceala in iazul morii, de hoinareala pe dealurile impadurite sau de pescuit cu undita, fapt pentru care, afland in el un bun prieten de joaca, copiii satului nu puteau decat sa-l iubeasca.
Curand insa, dandu-si seama de interesul fiului pentru carte si urmarind sa-l scoata din iobagie pe calea scolii, tatal se hotaraste sa-l dea la invatatura mai inalta. Avram paraseste astfel casa parinteasca pentru a merge la scoala din Campeni. In acel orasel de munte era pe atunci un foarte vrednic dascal, pe nume Moise Ioanette, om plin de ravna pentru educarea tinerelor generatii; dintre fostii sai elevi unii au absolvit apoi scoli inalte, dovada ca stiuse sa le insufle dragostea de carte.
Dupa terminarea cursului elementar, tatal il inscrie, in toamna lui 1837, la gimnaziul din Zlatna. Implinise treisprezece ani. Intra acum intr-un mediu strain. Liota copiilor zglobii si joaca de la stavilarul morii ramasesera undeva in amintire.
Gimnaziul se afla sub conducerea unor preoti catolici, care predau in limba latina. Iar pe el il inregistreaza in foile matricole scolare cu un nume maghiarizat de “Iank Abraham”, ba se incearca totodata sa i se schimbe si religia – masura la care apoi s-a renuntat -, in scoala domnind spiritul catolicismului.
Si aici, cu toata greutatea limbilor straine in care se preda – latina si maghiara -, Avram Iancu dovedeste multa sarguinta la invatatura, mentinandu-se in toti cei patru ani printre primii din scoala. Primeste notele cele mai mari si absolva gimnaziul cu calificative exceptionale.
Vacantele si le petrecea acasa, la Vidra, unde-si ajuta parintii la lucru; isi imbraca atunci iarasi straiele sale taranesti, fiind intru totul asisderea cu ceilalti tineri moti. Tatal se arata multumit de sporul la invatatura al fiului cel mic. Pe cel mare l-a trimis la Sibiu, la seminar; pe praslea il va indruma spre alte rosturi.
Avram e acum un flacaias naltut, chipes, cu chica balaie, cu ochi mari, deschisi la culoare; e vioi la minte, hotarat in actiuni, avid sa cunoasca mai ales trecutul poporului sau, pentru care cauta sa citeasca tot ceea ce poate gasi.
In 1841, Avram Iancu merge la Cluj, oras ceva mai indepartat, la care se ajungea pe un drum anevoios, indeosebi iatna, fapt pentru care isi vedea mai rar parintii. In schimb tatal sau nu-l uita. Un coleg a lui Iancu isi va aminti de figura distinsa a unui om frumos, cam la 50 de ani, imbracat in port romanesc, cu cioareci de aba si pieptar, care venea sa-si vada fiul si sa-l indemne cu parinteasca grija spre bunele rosturi ale vietii. Liceul la care se inscrie, intitulat pompos: “Institut superior regesc al romano-catolicilor din Transilvania”, avea in genere profesori renumiti, cu bogate cunostinte; fiii intelectualitatii romane transilvane il preferau altor scoli. Pe aici trecusera Sincai, Petru Maior, Barnutiu, si multi altii. Iar acum ii urmau cursurile numerosi tineri romani, dornici de a primi o temeinica instructie.
Mereu acelasi silitor elev, Avram Iancu invata aici clasa superioara de umanistica, si tot aici va termina, in anii urmatori, celelalte doua clase de filosofie, primind bune certificate, cu care la sfarsitul celor trei ani de studii, se intoarce acasa la Vidra. Desbracandu-si uniforma scolara, de asta data pentru totdeauna, si revenind la straiele sale motesti, isi ajuta din nou parintii la munca. Acum este un barbat de douzeci de ani. S-a inchegat bine la trup, s-a inaltat. Chipu-i energic, cu trasaturi distinse, este impodobit de o mustata rosietica, dandu-i un spor de expresivitate si o semeata barbatie.
Ii place mai ales sa umble prin sate si sa-i asculte pe moti. Iar acestia, simtindu-l de-al lor, isi deschid larg inima. Si au de ce se plange. Sirul proceselor cu fiscul nu se mai termina. Si de nicaieri nu le vine nici o inlesnire. Unii au fost multi ani catane; luati cu sila in armata austriaca, au umblat si prin alte tari, unde au auzit de revolutia franceza.
Portile liceului clujean, de unde tocmai se intorsese tanarul Iancu, nu ramasesera fireste zavorate spiritului noilor idei de reforme politice, care se vanturau pe atunci prin tarile Europei. Profesorii insisi erau alaturi de lupta poporului maghiar pentru inlaturarea stapanirii absolutiste habsburgice si pentru ca Ungaria sa devina un stat independent. Tineretul roman studios urmarea insa afirmarea propriei constiinte nationale. Avram Iancu nu putea sa uite apartenenta sa la un popor lipsit de orice drepturi, desi constituia majoritatea populatiei Transilvaniei; romanii trebuiau deci sa se bucure si ei de aceleasi drepturi.
Gandurile acestea le purta cu el prin sate tanarul mot, iar plangerile ce le auzea ii intareau si mai mult convingerea ca romanii au de luptat pentru a fi recunoscuti, inainte de toate, ca nationalitate.
Cu aceasta convingere isi incepe Avram Iancu, in toamna anului 1844, cursurile academice de drept. Se hotarase sa devina jurist, cu gandul de a fi astfel mai de folos iobagilor, aparandu-le dreptatea in procesele prin care era tarati”.
Bibliografie : “Avram Iancu – erou al cauzei nationale” – autor: Marin Mihalache, Editura “LIBRA” -Bucuresti, 1992)
Cartea poate fi gasita la Biblioteca “Mihai Eminescu” – Wollongong, N.S.W -Australia
Bibliotecar: IOAN MICLĂU
Revista Iosif Vulcan, Australia
