Cum s-a împărţit Banatul ? Filipica lui Take Ionescu împotriva lui I.I.C.Brătianu
În anul 1920, la Bucureşti, apărea broşura Politica externă a României şi Chestiunea Banatului sub semnătura lui Take Ionescu, unul din marii oameni politici ai României, plachetă ce reproducea discursul prezentat de reputatul om politic la clubul Partidului Democrat, partid desprins, aşa cum se ştie, din iniţiativa lui Take Ionescu, din Partidul Conservator. Broşura conţine, în afara unei succinte prezentări a rolului jucat de Partidul Conservator la întemeierea României Mari, programul politicii interne a noii Românii, în viziunea Partidului Democrat, deci a preşedintelui său, Take Ionescu, şi „Declaraţiile asupra politicii externe a României de la 1914 până în prezent” făcute în Parlamentul României de acelaşi personaj politic. Voi încerca, în cele ce urmează să rezum aceste declaraţii (restrângându-le doar la chestiunea Banatului), foarte puţin luate în seamă de istoriografia românească contemporană, şi cu atât mai puţin cunoscute bănăţenilor. Doresc să le readuc în lumină, atrăgând atenţia că demersul meu nu are nici făţiş, nici în subtext, intenţii revizioniste. Ar fi o aberaţie din partea mea să susţin, cum nu ostenesc s-o facă unele cercuri şi persoane de etnie maghiară, revizuirea Tratatului de la Trianon, mai ales acum, în perspectiva unei Europe comune, o Europă ce va fi, cel puţin aşa se afirmă, o Europă a regiunilor. Într-un asemenea context, graniţele vor conta mai puţin, lumea va fi mai liberă să comunice şi să întreţină legături directe, fără ca aceasta să însemne, sper, pierderea identităţii culturale şi naţionale a fiecărui popor.
Take Ionescu
Aşadar, să ne reîntoarcem la declaraţiile domnului Take Ionescu. „Banatul şi cu Oltenia sunt colţurile de pământ cele dintâi colonizate de romani, acolo au călcat întâi legionarii romani, acolo este leagănul naţionalităţii noastre, nu poate deci să nu ne fie scump. Dacia Traiană, cea veche, aşa ne-am obişnuit noi cu dânsa: Dunărea, Nistru, Tisa, acesta este cadrul Daciei Traiane. Istoria însă, domnilor, a transformat Dacia Traiană, aşa cum se croise de la începuturi. De unde Nistrul este ocupat de poporul român, într-un chip temeinic, aşa de temeinic, încât 500.000 de români au trecut dincolo pe malul stâng al Nistrului; de unde Dunărea este ocupată temeinic de poporul român în aşa fel încât mai pe tot malul drept găsim neamul nostru românesc, i-au găsit soldaţii, în 1913, se vorbea româneşte 30-40 de kilometri dincolo de Dunăre (…) De aceea în privinţa hotarului apusean al revendicărilor noastre naţionale erau două şcoli: şcoala istorică care cerea Dacia Traiană cu Tisa de la munte până la Dunăre. Să nu credeţi că şcoala aceasta a murit. Nu. Când eram la Paris, am primit o depeşă – am să o public – a soldaţilor români din Siberia, foşti prizonieri în Rusia care prin comitetul din Vladivostok îmi cerea mie să insist ca Conferinţa să dea României hotar Tisa în toată lungimea ei, spunându-mi că ei sunt gata să moară până la cel din urmă pentru acel hotar.(…) Era şi o şcoală care zicea: zece secoli au schimbat situaţiunea poporului român. Pe de o parte nevoia accesului la mare ne-a trimis peste Dunăre, în afară din Dacia Traiană, ne-a dus până la Marea Neagră, aşa că stăpânim astăzi 21.000 km pătraţi peste Dunăre, adică în afară de hotarele istorice ale Daciei Traiane, iar de la Tisa zece secoli ne-au gonit de pe malul Tisei pe o linie mai interioară. Acest lucru l-am găsit de exemplu în cartea lui Aurel Popovici, cel care a fost condamnat la trei ani închisoare pentru Replica, în Gross Oesterreich unde veţi vedea că el da romanismului un domeniu mai mic decât acel pe care ni l-a dat Conferinţa de pace de la Paris… Ştim este o mare obiecţiune, una este harta etnografică a românismului într-un stat federal (ca cel prevăzut de Aurel C. Popovici n.n.) şi alta este hotarul dat unui stat când nu mai este vorba de un stat federal, căci atunci intră şi alte consideraţiuni, consideraţiuni economice, consideraţiuni comerciale… Ca cestiune etnică, harta lui Aurel Popovici da mai puţin decât a dat Conferinţa de pace de la Paris… Când toate aceste erau cunoscute, noi ne ziceam, Filipescu, Costinescu şi cu mine, că nu vom putea reuşi până la urma urmelor să avem integralitatea Banatului, mai ales că guvernul român nu voia să trateze şi cu sârbii. Ce era de făcut? Era desigur şi dorinţa noastră de a intra în război cu orice preţ, nu tăgăduiesc, totuşi ne întrebam: ce e mai bine de făcut astăzi? Şi răspundeam să se facă partea locului la vreme, ca să pierdem mai puţin. În cele câteva luni cât au durat discuţiile, ministrul Franţei a sugerat două propuneri. Una era să se lase Serbiei un mic colţ de pământ, o rază de 30 de km în jurul Belgradului, căci unul din marele argumente era că fruntaria noastră cu Banatul integral ar fi fost la 800 metri de Belgrad şi dl. Brătianu răspundea: Serbia să-şi mute capitala. I-a spus ministrului Franţei în mai multe rânduri argumentul acesta diplomatic: să-şi mute capitala. A doua propunere: să se lase zona de 30 km rază la hotărârea viitorului congres de pace. Domnul Brătianu a refuzat. Atunci oricare ar fi fost părerea noastră, ce aveam noi de făcut? Să susţinem pe dl.Brătianu; aşa am făcut. În iarna anului 1914 (…) am scris preşedintelui Republicii franceze, cu care întreţin relaţiuni amicale de mai mulţi ani, o scrisoare pe care i-am cetit-o domnului Brătianu, după care am păstrat copie, prin care îl rugam să facă tot posibilul să dea României Banatul integral şi căutam şi eu să argumentez în acest sens. De ce? Eu vroiam intrarea României în război şi cum dl. Brătianu zicea: nu intru în război fără Banatul integral, abandon şi Transilvania şi tot şi nu intru în război, nu ne mai rămânea decât să ajutăm şi noi cum puteam.(…)
Întrega comportare a lui Brătianu atât în timpul primului război mondial, cât şi după aceea, la Conferinţa de pace de la Paris, a fost a unuia al cărui orgoliu a stat înaintea intereselor ţării. „La un moment dat aliaţii au cerut d-lui Brătianu ca cel puţin dacă i s-ar da Banatul integral, să recunoască sârbilor o autonomie bisericească şi şcolară care să fie garantate în tratatul de alianţă. Dl. Brătianu a refuzat, a spus la Cameră, el singur, că a refuzat şi aceasta, cerând să rămână lucrul pe încrederea în noi, dar în tratat să nu fie trecut nimic. Prin acest refuz, credeţi-mă, ne-a mai legat o piatră de gât. Când, d-lor, au început ruşii să fie măturaţi de la Dunaietz, atunci ne-a venit repede şi Bucovina până la Prut şi Banatul integral. Atunci m-a întâlnit dl. Brătianu şi mi-a spus: Vezi că am reuşit? I-am răspuns: Da, ai reuşit, dar ai reuşit într-un moment în care armata rusească este scoasă din luptă. Eu aş fi preferat raza de 30 de km de la Belgrad la momentul când ruşii erau călare pe Carpaţi.(…) În tot cazul chestiunea se încheiase. La august 1916 s-a iscălit tratatul prin care ni se da Banatul integral.(…) Tratatul se iscălise de mult, dar dl.Brătianu simţea că oamenii iscăliseră de silă şi ştiţi dv.o iscălitură de silă nu întotdeauna are mare valoare. Dl. Albert Thomas (ministrul de externe al Franţei,n.n.) la Petrograd a văzut pe un prieten al meu, dl. Fermo şi, iată, mă trezesc cu o scrisoare de la dl. Fermo din Petrograd. El îmi scria următoarele: „Am văzut pe dl. Albert Thomas care, între altele, mi-a spus: ca ministru, fireşte, trebuie să respect angajamentele Franţei faţă de România, ca socialist şi ca prieten al României trebuie să vă spun să nu puneţi speranţele voastre numai pe aceste tratate care nu ştiu dacă vor rezista la Conferinţa de pace şi să începeţi de pe acum o propagandă intensă asupra drepturilor d-voastră, renunţând la ceea ce nu este drept să treceţi chiar dacă este în tratat.(…) Dl. Brătianu se arătă foarte mirat, aproape trăznit, când i-am relatat ce spusese Albert Thomas.(… ) Dl. Brătianu atunci mi-a răspuns că el nu va ceda niciodată nimic, nici un deget din teritoriile care fuseseră acordate prin tratat. I-am răspuns că un om serios nu poate să vorbească astfel şi că este materialmente imposibil să se ştie astăzi exact ce vom obţine. Atunci d-sa mi-a făcut declaraţiunea că dacă ar ştii că Congresul nu ne-ar da tot ce este scris în tratate, ar refuza să se ducă la Congres.(…) Din prima zi însă spune dl. Brătianu a avut decepţiuni. Din prima zi a văzut că tratatul din 1916 nu se consideră, în prima zi a văzut că nu are trecere. Ce ar fi făcut omul cuminte în asemenea împrejurări? Omul cuminte ar fi trebuit să zică: nu mai pot să capăt Banatul integral şi atunci una din două: ori eu plec, să vie alţii, fiindcă eu reprezint integralitatea, ori dacă rămân caut să capăt ce e mai bine. Nu, domnilor, n-a vrut aşa, a rămas acolo, cerând mereu ceea ce nu putea să capete. Rezultatul a fost că a fost ştirbit pe toate părţile, afară de Bucovina unde i s-a dat mai mult decât în tratatul de alianţă… De aceea frontiera dată de conferinţă nu este nicăieri cea din tratat, ori mai mult ori mai puţin…A venit d-lor momentul când a început comisiunea să discute frontiera în afară de tratat, dl.Brătianu a spus în Cameră că aceste discuţiuni nu-l interesau. Cum nu-l interesa soarta zecilor de mii de români din Banat care au trecut la sârbi, sufletele acelea de români nu atârnau nimic la balanţă? Cum putea dl. Brătianu să spună: eu vreau tratatul, eu nu mă ocup de alte mijloace, când era în joc soarta unor suflete româneşti. Nu d-lor, datoria lui ar fi fost să cerce să capete cât mai mult dacă nu putea să capete tot. N-a vrut. Dar a fost mai mult. Comisiunea ne atribuise la un moment dat linia de drum de fier Temişoara-Baziaş, întreagă. Atunci sârbii au început să ţipe. A dat Vestnici un interviu furibund, că se calcă drepturile poporului sârbesc. În comisiune, această soluţiune fusese obţinută de reprezentanţii englezi, căci contrariu de ce se spune, dânşii tot timpul au susţinut să avem linia Temişoara-Baziaş şi prin urmare Biserica Albă şi Vârşeţul. Însuşi Siton Watson, zis Scotua Viator, care trece drept mare slavofil, a scris în marea revistă New Europe un articol în care cere să ni se lase Vârşeţul, Biserica Abă şi Alibunarul. Concepţia d-lui Brătianu era că cine nu vrea să-i dea tot, e vrăjmaş şi dacă nu vrea să-i dea tot, e vrăjmaş, şi dacă nu vrea să-i dea tot, el se retrage de o parte singur, vai de cine e singur! Atunci şi-a schimbat părerea comisiunea şi a tras linia altfel.(…) Ştiu că atunci ministrul de externe al Franţei a trimis d-lui Brătianu oficios să-i spună: ”Banatul integral, ştii bine, de luni de zile că nu se poate, fă un memorandum şi în ipoteza împărţirii şi aratăţi argumentele pentru o împărţire mai bună şi te voi ajuta”.(…) Ce a făcut dl. Brătianu? La această sugestie frăţească, care îi spunea: fă un memorandum şi-ţi garantez eu că îţi va rămâne Biserica Albă şi Vârşeţul, ceea ce ne-ar fi scăpat zeci de mii de suflete româneşti, dl.Brătianu a răspuns prin un nou memoriu, un adevărat: non possumus, asupra indivizibilităţii Banatului. Fireşte, domnilor, că la aceasta i s-a răspuns cu linia pe care o cunoaşteţi, care este o linie, declar încă o dată, foarte rea.”
Concluzia pe care Take Ionescu o trage este următoarea:” Ce ne-a adus aici? Extraordinarul egoism al domnului Brătianu. N-a vrut să priceapă că nu putea fi acolo unde era decât ca exponentul voinţei unui neam…Un lucru e sigur că din încăpăţânarea d-lui Brătianu, care a confundat interesele României cu ale lui, astăzi un număr de 40-50000 de români bănăţeni, care ar fi rămas sub steagul tricolor, cetăţeni ai noştri, sunt cetăţeni ai altui stat.”
Ion Marin Almăjan
