“GLASUL TĂCERII” – Poeme de Daris Basarab
Mi-e dor…
Cu gândul acasă
La tot ce mi-e drag
Adesea se-ntâmplă
Să simt că-s pribeag
Căci ceea ce astăzi
Eu casă numesc
E doar ca să uit
Ce-am lăsat, ce iubesc.
Atunci când a fost
Să las casa mea
Eram doar copil
Ce nu-nţelegea;
Azi puştiul de ieri
Om mare-a crescut
Acum se întreabă
Cum s-a petrecut.
Aminte-mi aduc
Cum omul fugea
Ştiind că hotarul
Nedrept se schimba;
Plângând după glia
Ce iar o pierdea
Românul pribeag
Spre Prut se-ndrepta.
Cu inima frântă
De cei ce-i lăsa
Cu dinţi-ncleştaţi
Căci ştia a răbda;
Ştia că nu-i drept
Ca altcineva
Să-ţi ia un pământ
Pe care cândva
Mult sânge român
A curs în şuvoi
Luptând pentru glie
Cu hoarde puhoi
Căci n-a fost uşor
Peste veac să păstrezi
Un nume român,
Basarab, făr’ să-l pierzi.
Când stau şi gândesc
La neamul român
Ce scut a făcut
La puhoiul păgân
La luptele de la
Soroca, Hotin,
Cetatea cea Albă,
Chilia, mă-nchin
La Dunărea-mi lină
Cu-al ei Ismail,
La Nistru ce-n mare
A scurs al nost’ chin
Mă-ntreb: de ce oare,
Cândva, în trecut,
Ba ruşii, ba turcii,
Războiu-au pierdut
Şi-au scris în tratate
Şi-aşa au făcut
Ca alţii, din stepă,
S-ajungă la Prut?!
Apoi, anul op’şpe
Dreptate-a făcut:
Românii acasă
În horă-au trecut
Au şters amintirea
Plecării din vatră
Din Prut au făcut iar
O apă de scaldă.
Dar anii s-au dus
Război-a-nceput
Un nou Napoleon
A făcut ce a vrut
Iar când a sosit clipa
Şi lupt-a pierdut
Din nou disperaţi
Noi Prutu-am trecut.
Iar glie pierdută
Cu oameni, cu tot,
Cu limbă şi cântec
Din Molda de foc.
Nimic îns-acolo
Nu s-a schimbat –
Culoarea locală
N-o faci prin transplant;
Azi graiul şi jocul
E tot românesc
Chiar dac-alfabetul
În scris, e rusesc.
Şi-aicea departe
Cu dor mă gândesc
La Dunărea-Albastră
Hotar nefiresc
Ce astăzi desparte
Un grai românesc;
La ceea ce deseori
Scrie în carte
Că veşnic cel tare
Îşi face el parte…
9 sept.’77 Maputo
Timişoarei, oraşul meu drag de ieri,
Oraşul Martir de astăzi!
Recviem
La ce-ţi mai trebuiesc martiri,
O, Doamne, Cel de ne-nţeles?!
Chiar dacă nu mă rog prea des,
De ce-i suporţi pe-aceşti vampiri?!
Chiar dacă eu mă îndoiesc,
De faptul că poţi exista,
Eu tot Te rog să faci ceva,
Să pot cumva să mă căiesc.
Dar nu de mine vreau să-Ţi spun –
Eu mă gândesc la cei de ieri –
Ştiind că-n luptă poţi să pieri,
Au şters cuvântul ”mă supun”.
Femei, copii, neînarmaţi,
Decât cu slova ce-o strigau,
Sfidând pe cei ce-i amăgeau,
Cădeau ucişi de ai lor fraţi.
Ce fraţi! Am spus şi eu aşa –
Nişte roboţi expre crescuţi –
Eu nici nu cred c-au fost născuţi,
Căci nu se naşte-aşa ceva.
Tineri visând la vremuri noi,
Primeau în piept un pumn de jar,
Şi sângerând fără habar,
Strigau: Noi suntem fraţi cu voi!
O piaţă plină de martiri,
Privea spre cerul Tău senin,
Şi doar al gândurilor chin,
Li se citea-n-a lor sclipiri.
Mureau ne-nţelegând nimic
Din ale Tale vechi porunci:
Cum să iubeşti când zeci de prunci,
Zăceau zâmbind, tăcând chitic?!
Cum să întorci obrazul stâng,
Când dreptul ţi-a fost pălmuit?
Să-mi plec privirea umilit
Când de durere vreau să plâng?
Plângând cu lacrimi de-oameni buni,
Să spăl ruşinea de-a fi laş?
Să intru-n primul Tău lăcaş
Şi să mă rog să ne răzbuni?
Aş face-o, dar de ce aştepţi?
Tu cu un fulger ai putea,
Cu-n singur gest, dacă ai vrea,
Să-i pedepseşti pe cei nedrepţi.
În fruntea lor e-un diavol-om –
Tu l-ai trimis cumva la noi?
Vrei să ne-ncerci? Atunci război!
Tu şi cu el ’n acelaşi Dom.
Nu, nu, eu nu vreau să mă mint,
Că Tu exişti având un ţel,
Că nu accepţi în nici un fel,
Să moară pruncii pe pământ.
Ascultă, deci, chiar de-s păgân,
Pogoară crucea între noi,
Să ne sculăm, să fim eroi,
Şi-atunci supus am să-Ţi rămân!
Să piară diavolul zis ”om”,
Cu a lui clică de pitici,
Ce se răzbună că sunt mici,
Slăvindu-l ca pe-un supraom.
Noi vom aprinde lumânări
Şi Slavă Îţi vom înălţa,
Pe morţi îi vom cădelniţa,
Cu gând smerit la Învieri.
21 dec.’89
Bucureşti
DARIS BASARAB
