LUMINI ŞI UMBRE – POEZII
Întâmpinare
O carte tristă, covârşită de reaua întocmire a lumii dar încercând a semăna iubire şi bunătate printre semeni propune Mariana Gurza, o poetă sensibilă, rănită de potopul dezamăgirilor şi acuzând acum,bântuită de teama de întuneric, gheara fricii.
Adunând gânduri rătăcite şi cuvinte foşnitoare, obosită de existenţă, ea ar dori ca lumea să se schimbe dar nu devine, din această pricină, un revoltat – anarhist. Răul adulmecă, speranţa pâlpâie şi depănând „o filă de poveste” poeta îngână un cântec plăpând, pribeag, izvorând din prea-plinul fiinţei sale, cercând a transporta spre cititor „lumina dăruită din iubiri”. Aflându-şi adăpost în cuibul familial ea priveşte acuzator lumea fără a elibera şuvoiul imprecaţiilor şi îşi revarsă tămăduitor afecţiunea. Acceptă, aşadar, deloc temătoare, povara care, dintotdeauna, apasă pe umerii Poeţilor şi suferă în numele tuturor; fie că e vorba de Bucovina înstrăinată, de cei grăbiţi, plecaţi „dincolo”, de dascălul de ieri care a provocat-o pe „aripi de vers” sau de răutăţile de azi, în asalt. Reazemul sufletesc îl găseşte mereu acasă. Motiv pentru care volumul de faţă ni se oferă ca un album de familie, uşor romanţios, departe de sentimentalismul clovnesc, exhibiţionist ori superbia zgomotoasă a celor poftitori de glorie (literară), iscând gesturi insurecţionale. Refugiindu-se în poezie, Mariana Gurza – acum stăpanită de teme obsesive – se divulgă fără rest.
Adrian Dinu RACHIERU
(Mariana Gurza – Lumini şi umbre, Timişoara, Editura „AUGUSTA”, 2001)
Nu-mi lua Doamne vazul….Recita George Balica
NU-MI LUA DOAMNE VĂZUL
Stau, îngenunchiată în faţa Ta, Doamne,
Şi te implor să-mi mai laşi lumina,
Să mă mai pot bucura de darurile tale,
Să mai pot gusta din sfânta taină.
Nu ştiu, Doamne, unde am greşit
Vălul care acum mă ameninţă,
Îl simt tot mai întunecos, cumplit,
Şi mă agăţ, de tot ce-n viaţă am iubit.
Nu-mi lua Doamne văzul !
Lasă-mă, să-mi mai încerc privirea,
Şi cu iubire, să-mi spăl ochii,
Cu dragoste să-mi alung durerea.
Ce tristă sunt, şi-nlăcrimată,
Când stau în faţa ta, îngenunchiată,
Şi te implor să-mi dai vederea,
Aşa cum ea a fost odată…
LACRIMI SFINŢITE
(Soţului meu Vasile)
Ce-ţi spun ochii mei, iubitule,
Acum ,când sângerează,
Fără a mai putea plânge,
Cu lacrimi sfinţite,
Pe care ţi le dăruiam în noapte ?
Ce-ţi spun ochii mei, iubitule,
Când sufăr atât de mult,
Fără a avea putere să-ţi spun,
Că întunericul mă cuprinde
Şi teama mă copleşeşte ?
Tu vei rămâne irisul meu,
Prin tine voi vedea
lumina iubirii ;
Şi voi bâjbâii, sperând,
Că mă vei vrea,
Aşa cum sunt,
Plină de lacrimi,
Şi durere…
SUFERINŢĂ
De ce Doamne mi-ai dat durere
Când fiinţa-mi simt cum piere,
Când ura ce mă înconjoară
O simt flămândă ca o fiară.
De ce Doamne nu îi luminezi
Pe cei ce au alţi dumnezei,
Pe cei ce-ncearcă să distrugă
O lume plămădită prin a Ta rugă.
De ce durerea simt cum arde
Şi sufletul curat mi-l fierbe.
Nu mai am suflare şi-n tăcere,
Lacrima e apă curgătoare.
O punte de-aş face din cuvânt
M-aş strecura prin vânt
Şi-aş pătrunde printre nori
Să-mi aduc zâmbetul din zori.
Şi tot mă rog la Cel de sus
Să-mi facă sufletul supus
Să pot înfrânge răutatea
S-adun în juru-mi bunătatea.
Şi sper în fiecare clipă
Lumea să se schimbe
Să uit de plâns, să-mi uit durerea,
Să-mi capăt înapoi iertarea.
SPECTACOL
Ne învârtim în cercuri acrobatice,
Fiecare vrea să pară mai tenace,
Nu ştim nici când să ne oprim,
Dar spectaculos ne rostogolim.
Politica a devenit o poezie,
Rima este mai mult împerecheată
Versu-i plin de promisiuni şi nostalgie,
Ritmul e alert şi strofa deja globalizată…
DOAR EU…
Doar eu, în tăcere,
Veghez a mea durere;
Şi nu pot spune nimănui:
Sunt prietena cuvântului.
Doar eu, cu lacrima pe geană,
Sufăr, şi mi-e teamă.
Ce va fi, când voi pleca?
Şi de va fi să mor,
Voi merge pe pridvor,
Acolo, printre munţi,
Unde sunt ai mei moşi.
Şi voi sta în poala lor,
Legănată visător,
Şi voi cânta din nai,
Ca pe la noi pe plai.
Şi inul înflorit îmi va şopti,
Ce fac ai mei copii,
Ce face dragul meu iubit,
În nopţiile târzii…
BALADĂ PENTRU UN PRIETEN
Aş vrea să-ţi dăruiesc lumina,
Doina din dulcea Bucovină,
Râurile albe şi codrii visători,
Iubirile tăcute dintre nori.
Aş vrea să-ţi cânt balada veche,
Născută de-ai noştrii, în serile de veghe.
Dar ce mic e-al meu cuvânt,
În faţa muntelui cel sfânt,
Nimeni nu ştie ce dor cumplit,
Umblă prin lume, rătăcit…
Răcoarea ce o simţi te înfioară,
Aidoma florilor de primăvară,
Cugetul curat şi pătrunzător,
Hoinar, porneşte-n zbor.
Iar spre fraţii noştrii năpăstuiţi;
E tare greu, să fim ,din nou ,uniţi…
Rămâi doar printre noi acelaşi,
Urmaş de suflet a lui Ştefan…
15.09.2001
MI-E DOR DE DULCEA BUCOVINĂ
Privirea se caţără spre piscuri,
Mângâind înaltul în veşmânt.
Aş vrea să strig, să am putere,
Să-mi chem strămoşii în mormânt.
Mi-e dor de dulcea Bucovină,
De fraţii mei însinguraţi
Ce nu au nici o vină,
C-am fost de alţii alungaţi.
Speram, să primesc lumina
În ţara mea, binecuvântată
Dar m-am trezit străină,
Cu inima-mi sfărâmată.
Uităm să fim români.
Egoismul ne împresoară.
Sărmani bucovineni,
Rătăciţi prin ţară,
De ce simt că totul e povară?
M-APLEC
M-aplec
cu fruntea-mi
spre zidurile binecuvântate,
lăcaşuri bucovine,
lăcaşuri de amar,
m-aplec spre tine
Doamne,
cu ruga sfântă
pentru neam…
Suceviţa 1998
TATĂ, MI-E DOR DE TINE
Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor
şi Doamne, grea este despărţirea,
şi n-am ştiut că o să mori,
dorindu-te mereu, aievea.
Nu ştiu dacă am greşit vreodată
şi tare-aş vrea ca să mă ierţi,
să fiu cu inima-mpăcată
că te-odihneşti printre cei drepţi.
PLAI DE DOR
Frumoasă,
ai pătruns în sufletul meu,
ca o pasăre măiastră
Bucovină,
plai de doină,
plai de dor…
Sfânt şi binecuvântat
îţi este neamul,
neam nemuritor.
Frumoasă,
te-ai cuibărit în gând
ctitorindu-ţi
urmaşii
prin iubiri…
NEAM STRĂBUN
Spre tine mă îndrept
cu braţe de flori
cu râs de fecioară
cu dor.
Spre tine m-aplec
cu palmele cuprinzându-te
iubindu-te în mine,
dorindu-te
neam străbun.
Spre tine păşesc
culegând în tihnă
mângâieri moldave,
luptând cu mine,
zbătându-mă
în lanţuri înroşite,
neputincios…
DEZRĂDĂCINARE
Dezrădăcinată, umilită
m-am aruncat pe-al vieţii drum
doamne de mulţi am fost rănită
pentru-al meu neam străbun.
Nu am ştiut să mă aplec
decât în faţa crucii tale Doamne
şi tristă-am preferat să plec,
urmărită de canoane.
în versuri doar m-am regăsit
sperând la bine şi iertare,
zadarnic gând, neam sortit
trăind şi-acum în disperare.
UNDE EŞTI BUNICULE?
Unde eşti bunicule, uitat printre străini
aruncat într-un colţ de pământ,
ţi-o fi pus cineva o cruce,
fiind român,
sau te-au batjocorit
şi te-au făcut scrum?
Ridică-te din mormânt şi spune,
ce haină e haina în ţara-nstrăinată
strigă cât poţi să te-audă
Ardealul , Banatul,
ce moş bucovinean ar fi avut Regatul!
De ce te-au schingiuit, biet român
şi tălpile bătute ţi-au fost,
fără hrană, fără apa,
cu capu-n jos?
Ridică-te şi povesteşte-mi,
ce ţi-a făcut străinul
de ce ne-am îndepărtat din nou?
Ce-ţi spun sfinţii în adâncuri,
ce mai face Cernăuţiul?
SCOICA DE CRISTAL
(Fiicei mele Ioana)
Unduioasă te cuprind
Te înfăşor în plete
Vreau să descopăr în tine
Alte taine,
Alte adâncuri.
O lacrimă
Aş vrea să o păstrez
Într-o scoică de cristal
Şi atunci când nu voi mai fi,
O voi ţine strâns
În pumnul meu
Până ne vom regăsi
Pe acelaşi mal…
MĂ TOPESC CA O LUMANARE
Mă topesc ca o lumânare
În faţa lumii sfidătoare
Şi simt cum puterile mă lasă
Furându-mi ani de viaţă.
De ce m-oi fi născut, nu ştiu
De viaţa mea este tot chin
Şi plînsul cristalin se-nalţă
La o singură fereastră
Unde ştiu că Maica Sfântă
Lăcrimează şi m-ajută
De-o fi să plec,
Poate voi fi iertată…
