Cuvânt și iubire

 

MANIFEST

Nu, nu pot renunţa la puterea cuvântului. NU pot privi liniştită la ceea ce se întâmplă într-o societate bolnavă de prea multă politică. Poate m-am îmbolnăvit şi eu de “politicus” o boală grea care uneori ne face meschini şi orbi în faţa realităţii. Nu pot să accept ceea ce se impune prin pierderea demnităţii umane.

Am adunat în mine de-a lungul timpului prea multă iubire, speranţă, mult zbucium şi de ce nu , revoltă. În numele adevărului meu, a simţirii vis-à-vis de această periodă tranzitorie (care parcă nu se mai sfârşeşte) dorinţa de reformă, de schimbare, a devenit dintr-odată dureroasă, neconcretizându-se. Nu se face nimic (sau încercăm să facem?), pentru a plămădi singuri valori, fără a mai sta cu mâna-ntinsă la mesele puterii. De ce nu învăţăm din nou arta construcţiei prin prisma libertăţii actuale, pentru a ne putea lansa singuri în renaşterea românească ? Restructurăm în fiecare zi, dar uităm totuşi să mai adăugăm câte-o cărămidă acolo unde singuri o putem pune pentru a mai economisi „ o ordonanţă” sau două…

Mă doare indiferenţa faţă de valorile existente, mă doare această rătăcire la nivelul politicului. Această durere o simt din ce în ce mai acut ca om ca român, care înţelege noua structură, dar care nu poate accepta ceea ce se întâmplă lângă noi. Demnitatea noastră poate fi mai presus de cele mai mari interese şi mă gândesc cu stupoare la momentul, când, ne-am putea îndepărta de cei care până ieri îi consideram fraţi.

În 1915 unchiul meu, ziaristul Vasile Plăvan scria în cotidianele vremii îngrijorat de soarta sârbilor :

“Natura îmbracă a doua haină de toamnă de când se aude dialectica macabră a tunurilor. Această dialectică nu se resimte de oboseală, vocea ei se menţine la aceeaşi înălţime, căci puterea nu îi sub formă de muniţiuni fabricate de ştiinţa omenească – o înviorează, ba îi ridică timbrul din ce în ce mai tare, mai obsedant. Naţiunile care, clipă de clipă, încet, dar continuu, şi-au întrupat geniul, energia în monumemte de artă, în invenţiuni de tot soiul spre folosul omenirii, în poezie, în pictură, în arhitectură, se întrec acum să distrugă, parcă ar fi cuprinse de nebunie, produsele efecturilor lor din timp de pace. Vremile acestea, cari ni-i dat să le trăim, sunt cele mai lugubre, cum ne arată răbojul istoriei. Sufletul plin de milă şi bunătate, iubitor de adevăr şi dreptate este exterminat. Se pare că revine pe pământ era dinainte de arătarea zărilor creştinismului…”

(fragment din vol.”Boabe de lacrimi” ,Vasile Plăvan, 10 octombrie 1915)

M-am oprit asupra celor scrise cu presentimentul că istoria se repetă.

Poezia, acest manifest al gândului, în cazul meu, poate să fie o salvare sufletească. Pledez pentru integritate morală, pentru iubire şi adevăr şi nu pot accepta ideea, că mâine putem deveni mai răi, mai intoleranţi, mai inconştienţi. În noi se ascund valori şi vreau să cred că atunci când toţi le vom descoperi, vom realiza că numai prin noi, prin demnitate şi dăruire ne putem ridica şi salva. O reformă morală la nivel de individ începând chiar din sferele superioare al politicului, ar fi revelatoare. Dar, până atunci, voi încerca să plutesc în universul poeziei sau „proeziei” simţindu-mă în felul acesta protejată sau ameninţată de marii inchizitori….

Mariana Gurza

Timişoara

27.04.1999

  (Prefaţă – GÂNDURI NOCTURNE, Editura “AUGUSTA”,TIMIŞOARA, 1999)

 

 

MOTTO :

“Am văzut că totul se reducea radical la politică, şi că, oricum am lua lucrurile, nici un popor nu poate fi vreodată decât ceea ce conducerea sa îl va face să fie.

”J.J.Rousseau, < Confession>(cartea a IX-a)

                    PLOUĂ CU DEZAMĂGIRI

 

Plouă cu dezamagiri,

umbrela e mult prea mică

nu am unde să mă adăpostesc;

bisericile sunt pline,

icoanele tăcut lăcrimează,

doar eu speriată

plutesc

fără să ştiu

unde voi ajunge.

Plouă cu dezamăgiri

pe sufletul meu,

şi-n lacrima amară

mă ascund nedumerită

neînţelegând,

de unde atâta durere?

       1999

 Ploua cu dezamagiri…Recita George Balica

 “POLITICUS”

 

Ne-am îmbolnăvit de mizerii,

de prea multă politică;

medicamentele nu ajung

pentru a trata toate bolile.

Cei mai fericiţi sunt cei din ospicii,

care trăiesc fără frământări,

dar şi ei în spitale zgribulţi de frig

cerşesc o coajă de pâine la asistente.

Ne-am îmbolnăvit cu toţii de ,,politicus”,

o boală fără leac acum când în spitale

nu mai sunt algocalmine,

nu mai sunt leacuri pentru somn.

Suntem sortiţi să rămânem treji

sperând ca odată cu o nouă zi

durerile vor înceta…

1999

 

                            CAPITALISM REBEL

 

Ne înfricoşează şomajul,

disponibilizarea,

nu cunoaştem încă

preţul unui capitalism;

e dură viaţa;

ne-am obişnuit cu libertatea,

dar teamă n-i

de sclavagism…

N-am fost născuţi pentru trudit

 ca robi în altă parte,

 vrem şansa noastră de muncit

 aici,  nu prin străinătate.

 E prea mănos pământul,

 Azi, prea însingurat;

  ţaranul şi-a sămănat ogorul,

  dar apele l-au luat.

   N-i teamă seara să ieşim,

   bântuţi de fel de fel…

   nu ştim nicicând ce-ntâlnim,

   capitalism rebel…

        1998

                   ZILE AMARE

 

Greşim în fiecare zi, plătim un preţ,

nu încercăm să ne-ndreptăm

nevoile sunt mari şi noi răzleţi

luptăm cetatea să ne-o înălţăm.

Strângem tot mai des cureaua,

durerile de mijloc ne-nconvoaie,

dar am învăţat ce-i disperarea,

ştim de ce -avem nevoie fiecare.

 Zilele sunt tot mai amare,

 doar ochii copiilor ne fericesc,

ne poartă spre răsărit de soare

cănd  îi vedem cum cresc…      

     1999

 

                                   SCHIMBARE

 

Toţi am dorit să ne schimbăm,

avem veşminte colorate,

n-i teamă să ne pronunţăm,

deşi gândim aproape.

Sunt mulţi ce folosesc demagogia,

noi trişti şi neputincioşi,

ne întrebăm care-ar fi culoarea

mâine,când vor fi alţii aleşi.

Pe cine te mai poţi baza,

când totul este în mişcare,

efectul îl vedem, dar cauza,

e mult prea înşelătoare…

1998

 

                                  VREMURI TULBURI

 Crudă şi neputincioasă mă zbat

 pentru supravieţuire,

 Vremurile sunt tulburi şi-i  multă amăgire,

 Ne strecurăm prin labirinturi fumegânde

 Lasând  speranţele flămânde.

 Mă uit în jur şi mă-nfior Stăpâne

 De-atâta ură şi amărăciune

Pentru această lume bizar alcătuită

Mă simt prădată, umilită.

 Nu este drept să ne chinuim pruncii

 Prin neajunsuri, sărăcii,

 Vreau liniştea cea rece din adâncuri,

  Şi pentru ei, doar bucurii.

        1998

             

                              INDIFERENŢĂ

 Trecătorule,

 priveşte în jurul tău

 şi spune-mi ce vezi.

Cum arată ochii copiilor,

a bătrânilor,

cât de elegante sunt mamele,

mamele noastre?

Ce simţi când vezi atâta tristeţe

ce simţi când vine un biet copil

şi-ţi cere un ban pentru un corn?

Mă întreb şi eu  ce ne-a schimbat

de-am devenit atât de indiferenţi

faţă de cei pe care îi vedem zilnic

zgribuliţi şi tulburaţi

de mersul rapid al anotimpurilor.

  1999

                                INCERTITUDINI

Suntem prinşi în incertitudini,

fără speranţă şi fără nici un ţel

teama zbuciumată a zilei de mâine

macină intens Neamul meu.

 

Cu ce-ai greşit frumoasă ţară,

de tornade eşti înconjurată,

şi noi români cu inimă amară

ne plângem patria trădată.

 

De vei opri Doamne îndată

căderea oropsitului popor,

vom ştii că ţara e iertată

şi temerile se vor duce-n nor.

    1998

                  

                              MANIFEST PENTRU VIAŢĂ

Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse

Liberi în jocul nebunesc de altă dată,

Fără poveri şi fără lanţuri groase

Să simtă ce-i aceea viaţă.

 

Lăsaţi florile să crească unde e verde

Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori,

Să nască în soarele viselor crude,

În viaţa aceasta plină de erori.

 

Lăsaţi-mi gândul neîntinat

Dogorind în iubiri pierdute,

Lăsaţi-mi sufletul curat

Şi  visele plăpânde…

 

 

                                  POET PRIBEAG

 

Pribeag

este poetul printre inocenţi,

nimeni nu-l mai preţuieşte;

nu este timp pentru poeţi,

banul

azi pe mulţi îi ispiteşte.

Cine-i omul

care se avântă pe lună

doar c- un vin şi o femeie -n gând?

Sărman poet,

viaţa ţi-e plină!

deşi carţile în rafturi plâng.

Îmbrăcat

în vers şi cântec,

nu-ţi alunga pornirea,

avem nevoie de multa poezie,

acum când iar domneşte

ipocrizia.

Cuvântul îşi va găsi menirea

prin sămânţa bine însămânţată

avem nevoie de cultura noastră

nu de cea de alţii

importată.

                                AMĂRĂCIUNE

 

Năpăstuiţi mai suntem pe planetă

Ne vor mânca în zori şacalii

Căci vindem suflete la o tonetă

Interesându-ne doar banii.

 

De ce atâta muncă în zadar

Când viaţa în vârtej te duce

De ce să taci, de ce să furăm iar

Când totul e la o răscruce.

 

Năpăstuiţi voi pământeni

Săraci la suflet şi la gând

Lacomi şi cruzi pentru averi

Fugiţi în gloată spre mormânt.

                                              ÎNSTRĂINARE

Am pierdut conştient demnitatea,

rătăcind istoria prin străini,

vrem să reclădim democraţia

cu preţul trădării fratelui vecin.

Stăm iar cu mâna-ntinsă

la marile puteri perene

căci doar-doar primim o şansă

de a intra în sfere europene.

 

E mult prea mare preţul,

poporul meu e prea sărac,

am fi obţinut din nou respectul

prin demnitatea neamului dac.

27.04.1999

                                                        GANDURI NOCTURNE

 

Te simt lângă mine iubite,

vreau să te trezesc,

dar somnul ţi-e lin,

gândurile-mi plutesc.

Pari o filă de poveste,

şi din răsuflarea ta

simt iubirea ce mă copleşeşte

acum,

când am nevoie iar de ea.

Ea îmi alină dorul

Şi-mi îmbracă teama

în rochie de mireasă

acum în miez de noapte

când inutil mă răzvrătesc…

 

                                             CORUPŢIE

 

Corupţi , striviţi tot ce e bun

în ţara mea dintotdeauna,

nu ţineţi cont de cel nebun

ce singur îşi plânge durerea.

Nu vă ajunge cât furaţi

fără să vă pese de naţiune?

Rămân doar cei mai îmbuibaţi

de belşug şi prea mult bine.

Va fi o vreme când o judecată,

răspunsul îl va da unui norod

pentru fiecare piatră spartă,

pentru fiecare mort.

Nu vi-i teamă de Dumnezeire

pentru tot ce batjocoriţi?

Veniţi-vă în fire

voi ce guvernaţi!

 

 

                                 Nemulţumiri

 

 

Sunt mulţi nemulţumiţi de viaţă,

trudind pentru o pâine,

oare care este -a noastră soartă,

ce va fi şi mâine?

Arşiţa ne-a pârjolit pământul,

apele s-au revoltat neputincios

românul nost’ săracul,

din cinstit, a ajuns hoţ.

Bolile ne-au înconjurat,

munţii se înclină,

satele le-am izolat

şi le-am lăsat fără lumină.

Plânsul ţese iar speranţă

tămâind din nou ogoruL

ruga noastră cea creştină

va salva din nou poporul.

1999

                                      Inconştienţa

 

Limita inconştienţei cine-o va găsi

acum când suntem la răscruce?

cine va da răspuns pentru multe sărăcii

ce-mi zbuciumă neamul şi îl duce?

Suntem prea mici în marea bătălie,

pe care alţii o pornesc abrupt

Ce se va-ntâmla cu-această glie

când azi dăm totul cu-mprumut?

Nu mai avem nimic bun,totu-i putrgai?

Unii vând străinilor în disperare;

Noi rămânem cu bruma noastră de mălai,

plângând la mormântul lui Stefan cel Mare.

Oare nu ştim să preţuim pământul

ce ne-a fost dat din veacuri de strămoşi?

Ce trebă-avem noi cu străinul

şi cu alţi rechini scorţoşi?

1998