RUGĂCIUNEA UNUI DAC

                           de Mihai Eminescu

 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,
Ș-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor.

Străin și făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

              Doina

                                 de Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s’a,
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pân’ în Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul!
Îndarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain în tara lui.
De la Turnu ‘n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s’aseaza pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Îsi desbraca tara sinul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca –
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!

Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
În seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s’a ‘ndura Dumnezeu,
Ca sa ‘ti mântui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormânt,
Sa te aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s’aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori,
Îti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara –
Îndragi-i-ar ciorile

Şi spănzurătorile

 

 

BLESTEMUL AIUDULUI

de Radu Gyr

Aiudule, Aiudule,
temnita crunta,
fa-te zaludule
piatra marunta.

Focul mance-te
ca nu te saturi.
Mereu vrei scancete
si bei oftaturi.

Vantul destrama-te
ca nu-ti ajunge
– si’n marea-ti foamete –
mereu vrei sange.

Apele faca-te
ape ca ele,
lacrimi din lacate
plans de zabrele.

Grindina ‘ndoaie-te
spele-te ploaie,
lanturi si geamãte
sa ti le’nmoaie.

Aiudule, Aiudule
fiara nauca,
face-te-ai crudule
scrum si naluca.

(Inchisoarea Aiud)

BASARABIE  ROBITĂ

de Radu Gyr

 

 

În Bugeac până-n Hotin,
bubă neagră şi venin.
Din Orhei până-n Liman,
junghi şi ţeapă de catran.
Cerul supt, cu şoduri slabe,
stă-ntr-o rână pe cocioabe.
Zarea zace-nvineţită
ca o piele tăbăcită.
Mlaştinile, în pustie,
fumegă otravă vie.
Putrezi, racii şi răspării
pe sub secetele ţării.

Luna pare ştreang şi cange, –
soarele, pe picioroange…
Iese Foamea-n drum oloagă,
răşchirată pe mârţoagă,
şi cum horcăie, beteagă,
la oblânc, într-o desagă,
sună numai căpăţâni
şi ciolane de rumâni.

Iese Foamea-n drum jegoasă,
luna-i stă pe umeri coasă.
Când rânjeşte,
pârjoleşte,
şi când geme,
ca-n blesteme,
vine molima – strigoiul –
ca să joace tontoroiul.

În amurg, -naintea porţii,
văduvele-şi cheamă morţii.
La răspântii, ca bezmetici,
plâng orfanii, trenţe, peteci,
umbre de sperietori
pentru corbi şi pentru ciori.
La răscruci,
bătrâni năuci
scuipă scrum, oftează tuci,
îşi fac cruci şi trec năluci…

Chem căruţe spre Tighina
cu oftica şi neghina…

Foame… pielea stă pe oase
ca o scoarţă viermănoasă.
Foame… pântecul se suge,
prins de şiră cu belciuge.
Foame… cleiul mâinilor
lins de limba câinilor.

Apele din Cogâlnic
înghit stârvuri de calic,
dar la paznic venetic
joacă luna din buric…

Gheare lacome, de ciumă,
prind oftatul şi-l sugrumă,
şi pe drumuri lungi de brumă
smulg troiţele din humă.
Sub harapnice cu sfârcuri
cad bisericile-n smârcuri.
Strâmb, prin şanţuri cu nămoale,
numai cântecul de jale
mai cutează să rămâie
împăiat ca o momâie…
Peste viaţă, peste ţară,
boleşniţa ca o fiară,
iar de-a lungul şi de-a latul
veneticii ca bubatul…

Uite, gheara hrăpăreaţă
cum ne-nfulecă din viaţă,
şi ne fură soarele,
sângele, hambarele,
ziua, dimineţile,
cerul şi fâneţile, –
şi ne lasă, şi ne lasă
numai foame şi pucioasă
şi luna rânjind, cleioasă,
lângă geam proptită-n coasă…

VECINUL CARE-A MURIT
de Radu Gyr

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul,
si-o noapte-a varsat sange pe jos.

Sta zugravit cu vapsele sarace – sfant pe sindrila –
cand lacatu’n zori a svacnit.
Amar, inlemnise obrazul in crancena sila.
Gardianul asa l-a gasit.

Au venit alti doi paznici, tragind mohorati din tigara,
si’ntr’o patura rupta l-au pus.
Mana-i curgea ca o zdreanta din uniforma-i murdara,
si ei l-au luat si l-au dus.

Galbeni, de dupa zabrele pandeau, tacuti, osanditii
cum lesul afara e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vanat, dupa traditii,
vanat, taraganat si cleios…

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
L-au luat si l-au dus de la noi…
Dar, noaptea, cand plosnita suge si luna e ca tutunul,
ocnasul mort a venit inapoi.

Mi-a venit la vizeta cu pasii de frunze: – Hai, frate.
Am sarit de pe scandura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gura zambea.

-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamat parca-l batea intr’o dunga.
M’asteapta afar’ un landou.
Deasupra temnitei m’am plimbat cat e noaptea de lunga,
si plec cu landoul din nou.

Nu, nu m’au ros niciodata oftica, foamea, paduchii,
in stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea’n celula mi l-am lucrat.

Vecine, vazduhul ne cheama vibrind din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnasilor: uite, i-am intalnit printre stele
din lanturi sunind, in convoi.

Vino cu mine. Din rogojina fa-ti verde trasura.
Sunt paturi albe sus, si sunt paini.
Ne-asteapta’n luceafar Iisus, cu lapte cald si prescura
si-un pahar plin cu lacrimi, in maini.

(Inchisoarea Aiud)

IISUS IN CELULÃ
De Radu Gyr

 

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulã.
O, ce trist si ce’nalt pãrea Crist !
Luna venea dupã El, în celulã
si-L facea mai înalt si mai trist.

Mâinile Lui pãreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niste pãduri.
Luna-L bãtea cu argint pe vestminte
argintându-I pe mâini vechi spãrturi.

Uimit am sãrit de sub pãtura surã :
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gurã
si mi-a fãcut semn ca sã tac.

S’a asezat lângã mine pe rogojinã :
– Pune-mi pe rãni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si ruginã
parcã purtase lanturi cândva.

Oftând si-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libãrci.
Luna lumina, dar zãbrelele groase
lungeau pe zãpada Lui, vãrgi.

Pãrea celula munte, pãrea cãpãtânã
si misunau pãduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mânã
si-am adormit o mie de ani…

Când m-am desteptat din afunda genunã,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulã si era lunã,
numai Iisus nu era nicãiri…

Am întins bratele, nimeni, tãcere.
Am intrebat zidul : nici un rãspuns !
Doar razele reci, ascutite’n unghere,
cu sulita lor m’au strãpuns…

– Unde esti, Doamne ? Am urlat la zãbrele .
Din lunã venea fum de cãtui…
M-am pipãit… si pe mâinile mele,
am gãsit urmele cuielor Lui.

Ridica-te Gheorghe

Radu Gyr (închisoarea Aiud)

RIDICÃ-TE GHEORGHE, RIDICÃ-TE IOANE!

Nu pentru-o lopatã de rumenã pâine,
nu pentru pãtule, nu pentru pogoane,
ci pentru vãzduhul tãu liber de mâine,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!

Pentru sângele neamului tãu curs prin santuri,
pentru cântecul tãu tintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tãu, pus în lanturi,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!

Nu pentru mânia scrâsnitã’n mãsele,
ci ca s’aduni chiuind pe tãpsane
o claie de cer si-o cãciula de stele,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!

Asa, ca sã bei libertatea din ciuturi
si’n ea sã te-afunzi ca un cer în bulboane
si zarzãrii ei peste tine sã-i scuturi,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!

Asa, ca sã-ti pui tot sãrutul fierbinte,
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobote-ti ies înainte,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!

Ridicã-te Gheorghe pe lanturi si funii!
Ridicã-te Ioane pe sfinte ciolane!
Si sus, ca lumina din urma furtunii,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!…

                        Ne vom întoarce

                                                         De Radu Gyr

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cînd am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc în nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pirdutul cântec pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi,
Şi cei de azi, cu paşii grei,
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşor, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii după noi.

Noi, cei pieduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce -n piepturi se acund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi,
În tot ce mâine, ca şi ieri
Va sângera sau va iubi!