Mihai Rădulescu (1936 – 2009)
Eram student cand m-am asezat in satul Cheia pentru una din vacantele de vara. Din prima dupa-amiaza am dat fuga la manastirea locului, sa-i cunosc vietuitorii. Staretul, parintele Arsenie, mi se infatisa ca o silueta fara pereche,, dupa cum nepereche ii era si duhul aprins de o dragoste pentru semeni rar intalnita. De statura nu prea inalta, cu madularele firave si marunte, pielea ce-i imbraca putina carne lasa sa se stravada prin ea mai dihai decat hartia de calc. Unghiile, la fel de transparente, atat de subtiri, ii acopera varfurile degetelor cat numai sa schimbe rosul sangelui in trandafiriu. Ochii sai senini, luminosi sau scanteietori, dupa simtamantul talmacit, ingaduiau si ei sa i se urmareasca launtrul, acela de nepipait, de nepatruns in cuvinte, indulcit de mierea prea multului har, cand zvacnitor in inalt, cand plutitor si niciodata inecat in malul unde ne impleticim noi cestilalti.
Fata, umerii, pieptul, ba si pantecul, sub centura-i grea, cu insemnele lui Alfa si Omega pe catarama de metal, ii erau adiati de o barba de neimitat de vreun peruchier de pe pamant. Lata cat cuprinde, lunga cum nu s-a mai vazut, ezita intre alb, negru si carunt; mereu o cutreiera boarea, o rasfira, o involbura, o zvarlea catre spate, o readucea inainte-i; tortul ei canepiu avea un suflu propriu, o existenta de sine, un mod de a petrece prin lume de o originalitate netulburata. Ea desena in vazduh intrebari indreptate catre neclintirea brazilor; ea suguia cu norii nestatornici; ea se induiosa asupra firavelor ace verzi ale ierbii zdrobite; ea se mira de statornicia stancilor. Lucrarile stateau ca si cand parintele Arsenie ar fi vietuit dimpreuna cu barba sa in acelasi trup; dumneaei in dialog cu firea dimprejur; dumnealui adancit in Rugaciunea inimii, pe cand schimba vorbe cu cel din fata sa. Si niciodata nu puteai jura care il stapanea, intrecandu-l in taria vointei pe celalalt, “Maria” sa barba sau smeritul ieromonah si din partea cui inclina mai plina de indurare, de iertare si de intelegere Iubirea Divina.
Cat despre darulpreacuviosului parinte Arsenie de a cuvanta, de a incalzi sufletele, de a-si imprumuta putintica, insa atat de viguroasa lui energie aceluia cu care se confrunta, aceste puteri cu care era inzestrat il distingeau intre toti iubitorii Sfintei Fecioare, tocmind din infocatul sau slujitor un cavaler neasemuit si nemaibanuit in zilele noastre.
Ca orice insingurat pentru Domnul, ajuns la o anumita treapta a imbunatatirii de sine, si mai presus decat oricare, staretul isi reducea trairile la esente si le modela in simboluri deschise tuturora si graitoare pentru toate urechile. Daca sunt dator sa il caracterizez, tot la cele incredintate de catre el insusi despre sine voi recurge.
Nu arareori slujeam in lacasul pustiu. Cand treceam bine la inceputul Sfintei Liturghii, intra cersetorul orb care pazea zi de zi, pe din afara, pragul de piatra al bisericii. Ramanea drept si teapan, la usa. Iar eu ieseam pe Usile Imparatesti. Se uita cu ochii sai fara vedere int-ai mei. Fiecare stateam de straja la cate o vama -eu la aceea a Cerurilor, el la aceea a lumii. Eu il priveam si il vedeam. El ma privea si nu ma vedea. Adeseori imi ziceam ca, in schimb, vedea prin mine, mai departe, pana-n sanul lui Avraam. Sau: “Am ajuns eu, pacatosul de Arsenie, un calugar nestiut de nimeni, sa-L pomenesc lui Dumnezeu pe Stefan cel Mare, iar viata intru vesnicie a domnului fara prihana al Moldovei sa atarne de rostirea rugaciunilor mele, ca oricat de mic si de netrebnic sunt, m-a inzestrat Dumnezeu cu darul Sau si m-a uns preot peste vii si morti!”
Precum se intelege lesne, parintele Arsenie mi se parea un stalp a Inaltului. Ei bine, anevoie de biruit, acest stalp, dupa cum era, fara nici a se frange, nici a se incovaia, a fost si el zvarlit in stransoarea umeda a gherlelor. Aidoma lemnului de stejar tinut in apa, asemenea trunchiurilor prabusite sub Lacul Rosu, de fiece data – deoarece in multe randuri fusese arestat – a iesit in fata valurilor tot mai intarit; se stie ca lemnul piatra se face in unda.
Povestindu-mi el odata despre “Rugul aprins” si despre inaltatoarele convorbiri purtate intre membrii acestui grup, mi-a spus ca primejdia ateismului atoatestapanitor i-a pus in fata unei dileme: care se cuvinea sa fie hotararea manastirilor in acele vremuri ticalosite? Erau ele indatorate sa-si deschida larg portile catre lume, ca aceasta sa vina la tot ceasul sa se adape cu invatatura cea dreapta; sau, dimpotriva, monahii si monahiile urmau sa se retraga indaratul strasnicilor porti ghintuite si zavorate de catre sapte ori cate sapte, sa-si caute mantuirea de insi, ca si obstii? Dupa indelingate si aprigi sfatuiri de manii duhovnicesti, au ajuns a se incredinta ca deschiderea catre lume era calea crestineasca. Si au trait-o ca atare si cu belsugul dragostei de frati.
Numai ca Dumnezeu, pare-mi-se, le pregatea, lor anume, intaistatatorii cugetarii ortodoxe romane, un al treilea drum, de nepus in cumpana si necunoscut atunci lor: sa fie afundati in temnite, ca Iona in pantecele chitului, unde ii asteapta o alta lume – aceea a jelaniei si a scrasnirii dintilor. Iata de ce parintele Sofian i se paruse atat de dulce veninul: il condusese de mana Dumnezeu Insusi.
MIHAI RĂDULESCU
Din vol. Iata duhovnicul: parintele Arsenie Papacioc/ed.ingrijita de ierom.Benedict Stancu.-Bucuresti:Ed.Sophia,2010
(pag.322-324)
