În palma vieţii…
În palma vieţii
Sunt departe de iureşul oraşului. Doar eu şi gândul de noapte învăluit în nori cenuşii, în tunete şi fulger misterioase.
Dar, linişte. O mare de linişte. Câte un val mai saltă spre amintiri, spre stele ascunse în înalt de cer. Casa, o casă boierească, mare, parcă aş pătrunde „pe urma paşilor pierduţi”, pe marmura albă. Candelabre discrete, draperii în stil oriental, cu ciucuri, mătăsoase, grele, parcă desprinse dintr-o carte citită recent. Pereţii îţi încălzesc ochii cu picturi, catedrala tronează într-un mirific peisaj de iarnă.
Nuanţa de verde şi maro cald, crează o stare ciudată. O trecere de la „trezire” în stil mistic spre lumină. Totul poate deveni poezie. Sau poate o poveste privind prin geam, porumbeii albi ce zburdă în semn de pace.
Aş fi dorit pentru o clipă prezenţa tatei…
Doar o pălărie aşezată pe o etajeră îl face prezent… Pălăria tatei… păstrată cu sfinţenie… Se mişcă legănat în mâna ei, ca firul de lucernă în bataia coasei lui tata… Ne privim amândouă cu ochii înlăcrimaţi.
Îmi este dor de tata, ne este dor…
În palma vieţii, tata, din lumea lui, şi-a lăsat rugăciunea pentru fetele sale, pentru nepoţi…
Atticea mă priveşte zâmbind… „Nana… Nana… cucu-bau….”
Pentru o clipă revin în lumea reală. Îi privesc chipul de înger şi o ridic în braţe dragăstos. Râde şi fuge să se ascundă în lumea copilăriei. Îmi este dragă fetiţa…
Revin şi îmi privesc visul. Umbre dansează în juru-mi…Poate mi-aş fi dorit ca o bunică nobilă, să-mi arate „piatra preţioasă”, cea sacră. Sau, să o privesc pe furiş cum ştie să ţină în palmele albe, VIAŢA.
Acest sentiment l-am avut prima oară când îmi vizitasem sora.
Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un
surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu…
Mariana Gurza
