Cuvânt și iubire

Cuvinte cheie: Filozofie, metafizică, istoria ideilor, istorie literară, filozofia religiilor, filozoful religiilor Mircea Eliade, Isabela Vasiliu-Scraba, Platon, Nae Ionescu, problema libertății, Scoala trăiristă, trăiristul Constantin Noica, cronicarul plastic Andrei Pleșu.

Motto: „Favorit al fiecărui regim…Pleșu a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o promovare personală chestionabilă” (acad. Andrei Marga).

Nae Ionescu spunea studenților săi că domeniul socialului este domeniul libertății omenești. În dialogul Politeia, despre sufletul uman comparat cu o societate ideal guvernată, Platon practic neagă libertatea umană într-un asemenea domeniu. Spre a putea fi guvernată de cei mai pregătiți oameni, de filozofii care au contemplat Adevărul (/ Binele Suprem) acestora le este refuzată posibilitatea de alegere. Ei trebuie să se implice în treburile cetății, chiar dacă spontan nu doresc acest lucru (1).

Inițiatorul Școlii trăiriste gândise prin 1937 cum s-ar putea argumenta libertatea lui Dumnezeu plecând de la libertatea omenească (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. [Prelegeri universitare din1936-1937], Ed. Roza vanturilor, Bucureşti, pp.136-156). Discursul naeionescian este extrem de interesant, deși început cu libertatea „mai largă” din „domeniul faptelor statistice” care i-a sunat pe drept cuvânt fals suplinitorului său, Mircea Eliade, pentru că (astfel început) prea era legat de actualitățile politice europene din acel moment în care „colectivismul” de stânga avea deja o istorie de treizeci de ani, iar cel de dreapta împlinise și el câțiva ani. Vorbind de societatea colectivizată, Profesorul nu omisese a face cuvenita precizare că nu toți inșii care stau sub legea unui colectiv își lasă „siluită” personalitatea, si că însăși cenzura în sine nu e rea, ci rău nu poate fi doar modul ei de aplicare. Și chiar în situația în care unii oameni aleg nesupunerea, libera lor alegere nu suspendă domeniul realității colective (p.149).

Fiind înainte de cea de-a doua arestare a sa, cea care a urmat instaurării dictaturii lui Carol al II-lea, filozoful Nae Ionescu n-a vorbit studenților si despre măsurile coercitive folosite de sistemele totalitare (de stânga și de dreapta) împotriva celor care nu vor să contribuie la „promovarea istoriei”. A preferat să le spună că ”Dumnezeu este mereu prezent prin acea trans-substanțializare de care le e frică unora dintre teologii noștri bucureșteni…și că existența noastră este ceva pătruns de Dumnezeu până în ultimele ei amănunte…Dacă Dumnezeu este și aici și dincolo, atunci El este deosebit și de acest aici și de acel dincolo” unde începe propriu-zis existența noastră metafizică.

După Nae Ionescu, oamenii care trec în acea existență metafizică (de dincolo de limitele existenței omenești) nu ajung prin aceasta să trăiască pentru Dumnezeu. De o asemenea trăire nu au parte decât sfinții martiri (2). Dar și fără metafizică…omul religios poate trăi pe Dumnezeu aici, pentru că religia „îi deschide alte porți”… Înăuntru ființării permanente a lui Dumnezeu există pentru El libertate absolută, pentru simplul motiv că tot ceea ce există, există în El; totul existând în Dumnezeu și prin Dumnezeu, El este „tot”; de aceea libertatea Sa de făptuire nu are nici un fel de limită (pp. 151-155).

Acei literaţi si filozofi contemporani, dispreţuitori ai gândirii lui Nae Ionescu, dintre care nu puţini predau studenţilor ceea ce nici ei nu ştiu, se tot reped să strige în cor (după dresajul mediatic post-comunist) că întâiul creator de şcoală filozofică românească a fost  “lipsit de idei” (vezi articolul universitarului Adrian Niță din rev. “Observatorul Cultural” din febr. 2011). După româneasca bursierilor Colegiului Noua Europă ei n-ar face altceva decât să “promoveze cultura memoriei”, repetând ce-au aflat din surse (așa-zis) “credibile” despre inexistenţa Scolii trăiriste pe motivul “lipsei de opere, de idei şi de sisteme filozofice” (“Obs. Cult.” febr.2011) şi despre existenţa lui Nae Ionescu, “filozoful fără operă”, ei, literaţii şi filozofii ce se tot laudă reciproc vreme de două decenii, exact perioada în care înflorise în intertbelic strălucitoarea generație trăiristă. E drept că Scolii trăiriste şi excepţionalelor ei întrupări ideatice din volumele publicate de discipolii lui Nae Ionescu (precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă sau Ernest Bernea) le-a fost negată valoarea, întâi de către ideologii ocupaţiei comuniste (Leonte Răutu/Oigenstein, Henry Wald, etc), apoi de către emulii acestora, beneficiari de burse Humboldt, Pleșu fiind vizitatorul stalinistului Leonte Răutu, iar editorul său de după 1990, „discipolul lui Henri Wald” (cf. Noica). Cum să nu repete în 2011 şi emulii emulilor ce li s-a tot spus de la nivele atât de „înalte”? Desigur nu le vom strica mărunta bucurie de a se crede, prin negarea lui Nae Ionescu și a trăirismului, mai cunoscători în filozofie decât Nae Ionescu şi cei din şcoala sa, când doar cu astfel de fumuri s-au tot hrănit şi se hrănesc “spiritual” de atâta amar de vreme.

Pornit de la libertatea umană exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, Nae Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi de atunci (Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Părintele Arsenie Boca şi studenţilor de la teologie care-i audiau în mod regulat cursurile) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute cu domeniul de existenţă, care, doar prin îngrădirea libertăţii, face posibilă adevărata libertate umană. Platon, de la exemplul armoniei sociale a unui stat bine guvernat (vezi Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean), voia să ajungă la armonia ce domneşte între cele trei parţi ale suflelului unui om deplin, ilustrat de un adevărat filozof. Nae Ionescu încercase în 1937 să explice că aici este si dincolo de aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că transcende domeniul realităţii, “nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea de aici” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.151).

Faimosul Nae Ionescu (al cărui doctorat la Muenchen a rămas un model neîntrecut de gândire originală de maximă conciziune) s-ar fi amuzat probabil dacă ar fi aflat (cine ştie în ce chip misterios) cum prezintă lumea de dincolo ministrul culturii post-decembriste. Devenit peste noapte profesor conducător de doctorate în filozofie, din cronicar plastic (cum îl văzuse Noica si cum îl prezentase în 1996 „filozoful” Virgil Măgureanu în prefața Cărții albe a Securității ), lectorul de istoria artei Andrei Pleşu a vorbit la Facultatea de Filozofie începând cu anul 1990 despre “expresia topografică” a lumii de dincolo care, ca să nu “sucombe în abstracţiune”, trebuie să existe într-un loc, “chiar dacă locul ei e în afara spaţiului” (vezi antologia Despre îngeri, București, 2003, p.175; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ).

Ca să-l slăvească pe directorul  său Andrei Pleşu, Mihail Neamţu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor (Monitorul Oficial, 50/22.I.2008), reţinând „chintesenţa”  intervalului materialist-dialectic, va repeta (din perimata doctrină comunistă) ideea că abordarea sistemelor teologico-metafizice nu trebuie să neglijeze dimensiunea lor istorico-politică (3).

Cu referire la unicul filozof de şcoală trăiristă care a reuşit să-şi vadă în comunism tipărite (şi după 20 de ani de la scrierea lor) o bună parte din operele sale (4), salariatul Neamțu (fost bursier al Colegiului Noua Europă) consemnează că “Noica a manifestat o psihanalizabilă lipsă de curiozitate pentru dimensiunea istorico-politică (…) a sistemelor teologico-metafizice” (vezi Mihail Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban, București, Ed. Humanitas, 2009, p.31).

De la modelul negativ al dezinteresului pentru dimensiunea istorico-politică pe care l-a constituit trăiristul Noica (5) pentru comunistul Andrei Pleşu (nici azi “reconciliat cu trecutul” său comunist), să ne întoarcem la modelul lui Mihail Neamţu, la directorul său elogiat în două masive volume omagiale, care, din 22 aprilie 2009, au semnalat, prin simpla lor lansare, o faţetă a activităţii primului an de funcţionare (cu cinci salariați) a Institutului de Istoria Religiilor, ai cărui salariaţi erau atât Mihail Neamţu cât şi Bogdan Tătaru-Cazaban.

După expunerea de idei din rezumatul în engleză al unui amplu studiu, B.Tătaru-Cazaban pare convins că textele cumulând 280 de pagini strânse sub titlul comun Despre îngeri, fiind “o remarcabilă exegeză complementară” (B. T-C) îi conferă lui Andrei Pleșu un loc în vecinătatea Scriitorilor bisericeşti, a lui Toma din Aquino şi a multor alţi autori medievali care s-au ocupat de corpul îngerilor în vremuri patristice şi medievale  (B.Tătaru-Cazaban, op. cit. p.191). Nu am putut decât să regretăm inconsistenţa  argumentelor probând asemenea afirmaţie uimitoare.

Dar să vedem cam ce-a scris exegetul Pleşu, cu degajarea sa de literat ignorând rigorile limbajului filozofic, atunci când s-a arătat preocupat de îngeri (şi de vampiri), de-a ajuns să fie pus alături de un Toma din Aquino şi de ceilalţi.

Auto-declarându-se în posesia  “intuiţiei anticipative a peisajului transcendent”, eseistul Andrei Pleşu pare convins că descrie o lume “fără sol fenomenologic”, dar cu o geografie, anatomie, metabolism analizabil, şi “manifestări demonstrabile” (vezi articolul “Lumea spirituală”, în vol. Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175-179), uitând să pună cap la cap anatomia cu geografia, sau metabolismul cu lipsa lui de „sol fenomenologic”. Pus în situația de a cuvânta în deschiderea unui festival de muzică de la Lucerna, politicianul Andrei Pleşu a găsit cu cale să spună în 2001 că vine din Ţara lui Dracula (6), că evreii şi nemţii ar avea acelaşi înger păzitor, pe Arhanghelul Michael (p.166), cu toate că alte surse susţin că Dumnezeu ar fi avut grijă să distribuie fiecărui popor în parte câte un înger păzitor – ceea ce lui, “ca bun valah” (p.111), i-a părut indiciul unei exagerate democraţii -, şi că Dumnezeu, pentru sine, ar fi păstrat responsabilitatea poporului Israel (p.165). În acest articol, care îi evidenţiază calităţile oratorice, a mai notat că naţiunile ar forma deocamdată “un cor în derivă” ca efect al stridenţei naţionalismului fiecăreia, dar că, “potrivit tradiţiei”, reunificarea planetară va fi să stea: fie sub semnul muzicii celeste a corurilor îngereşti, fie sub semnul unei limbi vorbite de toată lumea: ebraica (“Ingerii şi muzica”, op.cit., p.171).

În “încercarea sa de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale” (A. Pleşu), partea de noutate  (cu „țara lui Dracula”? sau cu metabolismul fără sol fenomenologic? ) a discursului publicat în “his insightful and informative book On Angels” (Bogdan Tătaru-Cazaban) i-a asigurat în ochii propriilor salariați un loc în galeria scriitorilor bisericeşti care s-au ocupat înaintea sa de problema îngerilor.

Posedat de acelaşi demon interior cu misiunea de a-i sugera să-l pomenească la Lucerna pe vampirul Dracula, fostul ministru de externe s-a ferit să înfăţişeze România la acea deschidere a unui festival de muzică simfonică drept ţara care i-a dat pe George Enescu, Sergiu Celibidache, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Dinu Lipatti, Lola Bobescu, George Georgescu sau pe Gheorghe Zamfir. Şi totuşi, auto-sugestionându-se că vine din Ţara lui Dracula, informaţia oferită elveţienilor s-a integrat perfect discursului său despre îngeri, model de lăutărism cu derapaje conceptuale.

Ioan G. Coman observase că Eliade are în comun cu Nicolae Iorga “setea de cultură, sub toate aspectele, informaţia temeinică, viziunea românească şi universală asupra lumii, dragostea de frumos, de bine şi de armonie” (vezi I. Coman în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2006). Dacă am încerca să descriem aportul lui Pleşu în domeniul filozofiei sau al istoriei religiilor, rămânem în mijlocul drumului, în plină dilemă, sau, cum elegant s-a exprimat Constantin Noica, în “interval”, din pricina lăutărismului contribuţiilor sale aşa-zis filozofice, sau de istoria religiilor: “În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxe, în interval” (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, C.R., 1983, p.100).

Cât priveşte derapajul conceptual, cu “manifestări demonstrabile”, pe acesta l-am găsit chiar în pagina a doua a cărţii Despre îngeri, unde s-a tipărit bio-bibliografia autorului. Căci fără a fi trecute ceva opere de istoria religiilor (dar nici omise, fiindcă ele nu există), cititorului i se indică faptul că Andrei Pleşu, preocupat de îngeri dreptaci şi stângaci ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât un “filosof al religiilor”. Dovada ar reprezenta-o însăşi selecţia de texte intitulată Despre îngeri, neurmată de vreun alt volum de angelologie care să o umbrească. Din bio-bibliografia sa rezultă că “filosof al religiilor” ar fi devenit când, după 1990, a ajuns angelolog debutant, concomitent cu uimitorul debut al cronicarului plastic în politica de vârf.

O altă probă de derapaj conceptual găsim în  afirmaţia sa după care Dumnezeu-Unul se adresează multiplicităţii create prin intermediul altei multiplicităţi tot create (Despre îngeri, p. 121).  Un exeget mai atent cu redarea după ureche a celor citite despre unu în raportul său cu pluralitatea, poate s-ar fi ferit de o astfel de formulare lipsită de logică. Dar politicianul A. Pleşu nu s-a ferit. Chiar s-ar putea ca simultaneitatea posturii de angelolog debutant cu aceea de filozof al religiilor să se bazeze pe invocarea lui Platon care s-a ocupat de Unu şi Multiplu. În colecţia sa de articole strânse în 2003, fostul ministru de externe citează la un moment dat ce ar fi scris Platon despre îngeri, ştiut fiind că Platon nu a scris niciodată despre aşa ceva. Pentru auto-declaratul profesor de filozofie după 1990, dacă Platon consemnează existenţa “daimonului” socratic, e aproape sigur că la mijloc este îngerul păzitor al lui Socrate. Poate că tot despre îngeri ar trata Platon şi când consideră că partea raţională a sufletului e înaripată. Cum s-ar putea găsi o mai bună dovadă că Platon a fost şi el angelolog? Dar când literatul, preţ de 280 de pagini decorate în susul paginii cu trei îngeri, pune la bătaie mulţime de alte informaţii culese pe sărite din scrierile platonice, din Guénon sau Rudolf Steiner, din Scripturi, din egiptologie, neo-platonism, freudism, augustinism, tomism, iudaism, islamism, etc, poate susţine cineva că nu este și specialist în istoria religiilor?

Poposit temporar în domeniul “angelologiei” când era și ministru al culturii, Andrei Pleşu ar fi predat (în opinia lui proprie!) chiar istoria religiilor. Cuprinzând şi mostre din cursurile sale din acei ani, antologia de texte din 2003 (premiate după ce Adrian Marino a părăsit în semn de protest comisia de premiere)  lămureşte pe oricine că prelegerile sale de la Facultatea de filosofie post-decembristă nu ţineau de domeniul filozofiei. Din păcate însă, nu ţin nici de acea ştiinţă a istoriei religiilor, strălucit reprezentată de faimosul savant Mircea Eliade. Ele sînt pură literatură, nimic mai mult. Fostul suplinitor al lui Nae Ionescu, ca să ajungă unul din cei mai influenţi istorici ai religiilor de pe mapamond, membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, cu dotarea sa excepţională şi cu strălucitele sale studii de filosofie, de indianistică şi de filozofia religiilor-, a trebuit să se formeze şi să se afirme într-o ţară liberă şi într-o perioadă de mare efervescenţă culturală, încurajat şi susţinut din tinereţe de renumitul profesor de logică şi de metafizică Nae Ionescu. Dar, mai ales, academicianului Mircea Eliade i-au fost nespus de necesare cele 40 de volume de operă ştiinţifică şi 20 de volume de operă literară. Sigur, nici comuniștii dinainte de 1990, nici cei de după 1990 nu i-au publicat savantului Eliade operele complete, păzind și wikipedia în diferite limbi să nu-i înșire vasta operă și nici mulțimea de onoruri academice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).

Pentru a obține (pe criterii politice, precum acad. Elena Ceaușescu, sau Hugo Chavez, președintele Venezuelei făcut doctor honoris causa al Universității din San Salvador) puzderie de titluri academice, fostului ministru Andrei Pleşu nu i-a trebuit nici măcar un volum serios de istoria religiilor. Lui i-a fost suficientă “înşurubarea” în politică şi o “divagaţie sprinţară” cu îngeri dreptaci şi stângaci imortalizată în 280 de pagini (7).

Cum bine se ştie, excepționalul savant Eliade a avut şansa de a fi înconjurat în tinerețe de minţile strălucite ale criterioniştilor şi ale tuturor celor care aveau să formeze împreună prima şcoală de filozofie românească. In dorinţa lor de a „înmormânta” cât mai definitiv tot ce este valoare românească, mercenarii ocupantului sovietic s-au ferit să recunoască şi să integreze între valorile noastre culturale Scoala trăiristă iniţiată de Nae Ionescu. Chiar după 1990, foștii ideologi comuniști, reciclaţi în ideologi ai calomniei, au păstrat neschimbată ostilitatea lor față de valorile culturale care le depăşesc înţelegerea.

Marea durere cu care a murit filozoful trăirist Constantin Noica a fost pricinuită de nerecunoașterea Scolii trăiriste (8) din care știa bine că face parte. Or, pe seama lui Noica, doi- trei vizitatori ai săi au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau scrierile lor, confabulând despre inexistenta Școală de la Păltiniș negată de Noica, „școală” care n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera filozofică a lui C-tin Noica (9).

Petre Ţuţea spunea că Păltinişul a dat doar câţiva asistenţi la Filozofie, rolul de profesor imaginându-l probabil pentru Noica, pe care comuniştii nu l-au lăsat decât în două ocazii să conferenţieze, şi atunci cu grija de a nu se afla de prezenţa acestuia, să nu se înghesuie prea mulţi tineri să-l audieze. Radu Portocală (10), pus în situaţia de a tipări în occident teza lui Pleşu pentru doctoratul în istoria artei, a constatat că Pitoresc şi melancolie (1980) nu interesează editorii solicitaţi (R. Portocală, Solidaritate împotriva trecutului, în “Ziua”, 28 aug.2007), deşi Andrei Pleșu fusese de două ori premiat pentru această carte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Pleșu, un fals filozof al religiilor, pe Mircea Eliade,   https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ) exact la vremea în care-i publicau cu greu cărțile lui  Noica, puse mereu în paranteză de „discipolul” săltat ministru. Teza comunistului Pleșu rapid publicată în 1980 a fost după un sfert de veac tradusă la București si tipărita în Franţa cu o bogăţie de ilustraţii care plasează textul în plan secund. Pentru că în 2007 teza de doctorat a fost “festiv şi glorios” (M.N.)  resuscitată, Mihail Neamţu a vrut şi el să laude lucrarea de tinerețe a directorului său de la Institutul de Istorie a religiilor, carte pe care “mizeria istorismului” (apud Mihail Neamțu) o făcuse atâţia ani să “băltească în sucul ei propriu”(M.N.). Inmărmurit de admiraţie, n-a reuşit însă decât să extragă din Pitoresc şi melancolie (Ed. Univers, 1980) trimiterile bibliografice pe care le-a completat şcolăreşte cu anii vieţii autorilor (vezi M. Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi Bogdan Tătaru Cazaban, București, Ed. Humanitas, 2009, p.27). Tot în anul „resuscitării glorioase” Radu Portocală (fostul director al Institutului Cultural Român din Paris) făcuse observaţia de bun simţ că numărul de titluri de doctor honoris cauza primite de Andrei Pleşu depăşea cu mult firava sa operă “ştiinţifică”(vezi Radu Portocală, Prieteniile păguboase ale Institutului Cultural Român, 10 dec. 2007).

Note și comentarii marginale:

1. vezi „Republica interioară”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992, pp.124-137, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/10/republica-interioara2.pdf ; a se vedea si vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Slobozia, Ed. Star Tipp, 1999.
2. Cu experiența schingiuirilor și arestărilor abuzive de după ocuparea României de către armata stalinistă, Părintele Arsenie Boca va pune accentul pe libera alegere a martirilor creștini (din temnițele politice comuniste) aflați „sub ocrotirea atotputerniciei lui Dumnezeu” de a suferi răul  (vezi  Cărarea împărăției, de Părintele Arsenie Boca, Ed. Charisma, Deva, 2006, p. 112; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale unui roman eliadesc, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ). Într-o melodramă simpluță transpusă pe marele ecran (God is Not Dead, 2014) pentru a semnaliza domnia ateismului din institutele americane de învățământ superior, suferința pricinuise pierderea credinței unui ins educat de mic în credința creștină. Un fost student al Profesorului Nae Ionescu (Părintele Arsenie Boca) într-o predică făcea inteligibilă prezența răului în lume pornind de la libertatea neîngrădită a lui Dumnezeu (vezi „Socotelile înțelepciunii cu moartea” în vol.: Cărarea împărăției, Deva, 2006, p.112). După salariatul lui Andrei Pleșu, doar  “cărările confuziei” (cf. Mihail Neamțu) ar duce la Prislop, la mormântul Sfântului Arsenie Boca.
3. Mihail Neamțu credea că “orientarea eshatologică” a ortodoxiei nu poate fi nici ea lipsită de dimensiunea istorico-politică. Acest bursier al lui Andrei Pleșu scrie că „salvând mai întâi de toate persoana, iar nu o colectivitate abstractă, ortodoxia are virtuţi politice libertariene” (vezi Mihail Neamţu, Ortodoxia, în Revista “22” a Grupului de Dialog Social, Nr.197/4iulie 2006; despre G.D.S a se vedea: https://www.cotidianul.ro/gabriel-liiceanu-a-pierdut-procesul-cu-victor-roncea-si-evz/).
4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul ne-editării operelor complete ale lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ , text cuprins în volumul alcătuit de Dan D. Iacob, Sunetul Noica-o antologie de autori, texte și teme legate de viața și opera filozofului român, Roman, Ed. Papirus Media, 2019.
5. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Ceva despre viaţa şi opera lui Noica”, inițiat publicat în rev. „Viața Românească”, București, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-viata-opera.pdf , apoi cuprins în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi:Petre Ţuţea, Cioran, Noica, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000. Pentru cei interesati de gandirea inițiatorului Scolii trăiriste, a se vedea si vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica şi în dubla ei înfăţişare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.
6. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspirația angelică a d-lui Andrei Pleșu, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004, pp.100-104.
7. Spre a mai prinde ceva consistenţă (printr-un adaus cam de treizeci de pagini), eseurile din volumul Despre îngeri (București, 2003, 280p.) au fost completate în Addenda (p. 253-281) cu textul “Îngerii. Elemente pentru o topologie a proximităţii”, publicat iniţial în Limba păsărilor (București, 1994). Despre acest text a se citi „De ce nu a făcut Pleșu filozofie”, din volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări, Slobozia, 2003, p. 33-48, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/03/isabelavs-plesu-contextualizari-2.pdf .
8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Chintesența” trăirismului, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesenta-trairismului/ .
9. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ .
10. Iată un fragment din scrisoarea de demisie (din1 dec. 2006) de la conducerea Institutului Cultural Român de la Paris a lui Radu Portocală: „In 2006, ICR-București a decis să publice teza (Pitoresc și melancolie) în Franța, de această ‘realizare’ ocupându-se personal d-l Mircea Mihăieș. Dosarul a ajuns, firește, la Institutul Cultural Român din Paris în primăvara lui 2006…Am început prin a înmâna acest dosar directorilor a două mari edituri pariziene (Grasset și Fayard) care, după câteva săptămâni, și-au manifestat dezinteresul total.. Cartea a apărut pe 24 septembrie 2007, dar, câteva zile mai târziu, Editura Somogy [care o scosese] o anunță ca epuizată. Succes fulgerător? Nici vorbă! Un editor demn de acest nume nu lasă să se epuizeze un titlu atât de repede, ci îl retipărește până când satisface cererea pieții. Singura explicație posibilă e că Institutul Cultural Român a cumpărat cele câteva sute de exemplare publicate (fiecare costând 30 de euro, ceea ce e enorm pentru o lucrare de 190 de pagini!) și le-a pus la hibernat în vreun depozit. Tot așa făcea și Ministerul Afacerilor Externe înainte de 1989 cu operele lui Ceaușescu, editate pe bani grei în toate limbile pământului” (vezi Radu Portocală, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, vol. XIV, No. 9-10 (135-136) September-Octomber 2008, p.46).

REPERE BIBLIOGRAFICE MINIMALE

• Isabela Vasiliu-Scraba, „Dayan”(de Mircea Eliade), sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, pe hârtie (partea întâi) în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, iulie-august 2020, nr. 7-8 (152-153), p. 12 si partea doua, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, septembrie 2020, nr. 9 (154), p. 13, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, iunie 2020, nr. 6 (151), p. 12  si p.18, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale [Faust-Nae Ionescu-Blaga], pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, mai 2020, nr. 5 (150), p. 12 si p.18, https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-faust-blaga/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  fragmentar pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/.
• Scrisoarea sculptorului Bata Marinov [Despre falsa dizidență a muzeografului Andrei Pleșu la Tescani] din 8 febr. 2012; online http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/ . Despre dizidența contrafăcută vezi și cartea de interviuri: Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, pp. 59-89.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul V, 1/2011, p. 17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/cioranplesu/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, “Chintesența” Trăirismului , fragmentar pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, februarie 2020, nr. 2 (147), p. 12. https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesenta-trairismului/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2018/09/metafizicanae.pdf ; vezi și: https://philpapers.org/rec/VASMLN    ; a se vedea și http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439 .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2018/09/contextualizari.pdf  ; vezi și: http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .
• Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă,  Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6; Cuvânt înainte de Ion Papuc; https://www.worldcat.org/title/in-labirintul-rasfringerilor-nae-ionescu-prin-discipolii-sai-petre-tutea-emil-cioran-c-tin-noica-mircea-eliade-mircea-vulcanescu-vasile-bancila/oclc/49799339 .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2018/09/propedeutica.pdf  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat (Nae Ionescu- Eveline Underhill). Lucrurile și Ideile platonice, Slobozia, Ed. Fundației „Ionel Perlea”, 1995; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2018/09/134402379-isabelavasiliuscrabanaeplatonpseudodescoperire.pdf .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2018/09/isabelavscrabanoicafantasmaluciditate.pdf ; vezi si: https://philpapers.org/rec/VASFLC .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu, sau credința creatoare de cultură , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, ianuarie 2020, nr. 1 (147), p. 12, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Monada fără ferestre a incompetenței unui editor al lui Nae Ionescu (Partea II-a) , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, decembrie 2019, nr. 12 (145), p. 12; Partea I-a, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, noiembrie 2019, nr. 11 (144), p. 12, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-2ambalaj/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Timpul amintirii… (Partea II-a), pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, octombrie 2019, nr. 10 (143), p. 12; Partea I-a, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, septembrie 2019, nr. 9 (142), p. 12, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/ .
• •             Isabela Vasiliu-Scraba, “Contemplația înțelegătoare” a filozofului Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, martie 2019, nr. 3 (136), p. 12, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, O cheie filozofică de înțelegere a lui Nae Ionescu, sau Jocuri conceptuale “provocate” de Kant , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, februarie 2019, nr. 2 (135), p. 16, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-kant/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică: soluția metafizică nae-ionesciană, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, ianuarie 2019, nr. 1 (134), p. 16, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii nae-ionesciene (Partea II), pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, noiembrie 2018, nr. 11 (132), p. 16; Partea I,  în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, octombrie 2018, nr. 10 (131), p. 16, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/raportarea-la-timp-a-metafizicii/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei în viziune lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, septembrie 2018, nr. 9 (130), pp. 16,18, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, iulie-august 2018, nr. 7-8 (128-129), pp. 16,18, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Nae Ionescu și ale lui Eliade, pe hârtie în rev. „Biblioteca Seprentrionalis, Baia Mare, an XXV, nr. 1 (48), iunie 2017, pp. 84-88; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/  ; sau, fragmentar, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011,  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu șI Mircea Eliade, pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.342/ 2016, p.10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/8noica-tabor/, sau, fragmentar, http://melidoniumm.wordpress.com/2012/11/13/isabela-vasiliu-scraba-noica-despre-arheul-istoric-intrupat-de-mircea-eliade/.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, fragmentar pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau,  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/culianu_in_colab3/
• Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/, fragmentar în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010;  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/culianu-ratare-colaborare8/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/, on-line în revista canadiană: http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15, sau, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Mircea Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr. 84, dec. 2008, p.3956, sau, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/rabdareaeliade8/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/precizariculianu3/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliade10-camilian/.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17, fragmente de articol ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67),  2013, pp.16- 17; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/   .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica; pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx   ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/   .
• Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-05-6; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf
• Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VI, nr. 2 (52), febr. 2012, p.19;  http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992; https://philpapers.org/rec/VASFLC   .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/    .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wikipedii, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.269/ 2013, p.12 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/   .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.333/ 2016, pp.19-20 și nr.334/ 2016, p. 25; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, Anul V, nr.34,ianuarie 2010, p.4; http://romanianstudies.org/content/2009/12/13/constantin-noica-1909-1987-centenar-isabela-vasiliu-scaraba/   .
• Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, București, 2000, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.295/ 2014, pp.19-20; în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.282/2014, pp.23-25 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu, în „Poesis”, Satu Mare, Anul XXI, Nr. 228-229-230, ianuarie-martie, 2010, pp.74-78; https://www.scribd.com/document/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXV, iunie 2015; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre „superbia animi”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 6 (103), iunie 2016, p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/   .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 10 (107), octombrie 2016, p.13; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Figuri ale filozofiei românești, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr 3 (112), martie 2017, pp. 17-18.

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din Wikipedia informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care scriitoarea le-a publicat după căderea Cortinei de fier, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf  .

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabela-vasiliu-scraba-plesu-vampiri-ingeri/

El…

Necunoscutul suflet,

Necunoscutul om

Pe care îl văd

Și de care mă îndrăgostesc

Din prima clipă…

Devine dintr-odată

Sufletul cunoscut

În care văd

O inimă de aur

Ochii reflectând

Bunătatea

Și sincera iubire

Din sufletul lui.

 

 

Îngerul meu

 

Ochii căprui

Ca blana unei căprioare blânde

Buzele groase și roșii

Ca petalele de trandafiri

Prințul care a venit

Din regatul îndepărtat

Rămânând

Etern în inima mea

Pentru care

Am văzut

Adevăratul sens al vieții.

 

 

Noapte îngândurată

 

Mă uit afară,

Dar nu ești,

Mă uit pe fereastră,

Dar nu ești,

Mă uit în casă,

Dar nu ești

Apoi,

Îmi amintesc

Și te găsesc

Într-un singur loc

În inima mea!

 

 

Sufletul și trupul

 

Ce este un suflet?

Ce este un trup?

Amândouă

Sunt făcute unul pentru altul

Așa cum

Nu pot sta despărțite.

Eu nu pot sta fătă tine

Tu nu poți sta fără mine

Sufletul meu

Aparținând ție

Pe veci

Iar sufletul tău

Aparținându-mi

O eternitate.

Unul nemaiexistând fără altul

Făcute să fie împreună

Trupul meu devine al tău

Trupul tău devine al meu

Astfel suntem un TOT.

 

 

Anomalia iubirii

 

Dorul nu trece,

Dorul nu trece,

Plouă,

Plouă

Și iar plouă

În ziua înfrigurată de toamnă,

Îți simt lipsa

Aflându-mă

În anomalia universului paralel

Cu pământul

În lumea mea

În care totul e posibil.

Împreună am făcut

Imposibilul posibil

Dar,

Aleg

Să rămân

În anomalia mea.

Dorul,

Pasiunea

Și obsesia

Nu vor dispărea

Niciodată

Iar eu aleg să petrec

O viață de aici și de-apoi

Alături de tine

În care

Timpul va fi pus pe pauză.

Iar fiecare clipă

Va fi o nouă

Anomalie și iubire!

 

 

Viața alături de tine

 

Viața mea alături de tine

A devenit

O nouă poartă

Un nou tărâm

În care poți face

Orice îți propui

Orice vrei

Iubirea fiind seva vieții.

Acel tărâm

Pe care am intrat

Fiind

Tărâmul în care am rămas

Viața fiind mai bună

Eu fiind mai senină

Tu dând sens vieții

Ca apa cea vie.

Plângând

Unul pe umărul celuilalt

Alături,

În prezent

Aflându-ne

Pe norul ce ne scufundă

Enigmatic

În oceanul iubirii

Unde există viață.

Oriunde există iubire

Este viață adevărată!

——————————–

Miriam  RIZAC MÎRZA

Timișoara

27 octombrie 2020

 

 

Motto:

„Împărăția Cerului fusese deja instituită pe Pământ: era Biserica, trupul mistic al lui Cristos…evident pentru cei mai autentici dintre credincioși. Pentru ceilalți,,,Biserica nu arăta ca o împărăție a Cerului…Intocmai cum divinitatea lui Cristos, camuflată în omul Iisus, nu era evidentă decât creștinilor. Procesul de desacralizare a lumii, a vieții și a istoriei, care triumfă în zilele noastre, își are originea în incapacitatea de a înțelege misterul camuflajului sacrului în profan” (Mircea Eliade, Jurnal, 5 aug. 1976, Paris).

Doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura -prin firea ei- nu se lasă despuiată de taine (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale, https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-faust-blaga/ ). Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: “Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” (“Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga).

In termeni științifici, această imposibilitate de cunoaștere fără rest a fost transpusă de Kurt Goedel în paradoxul care-i poartă numele, paradox „construit efectiv […] în sistemul Principia Mathematica”  (vezi Anton Dumitriu, Istoria logicii, ed.II-a revăzută și adăugită, București, Ed. Didactică și pedagogică, 1975, p. 983). Din acest paradox de mare semnificație reiese o fatală limitare a oricărei formalizări matematice. Publicat în 1931, Paradoxul lui Goedel s-a mai numit Teorema lui Goedel  si sub acest nume apare în povestirea Dayan pe care savantul de renume mondial Mircea Eliade a terminat-o în ianuarie 1980 (1).

S-ar putea ca Dayan să fi fost ultimul său mini-roman, dacă ne luăm după corespondența din acei ani cu unul dintre traducătorii săi (2) de unde reiese preocuparea academicianului Mircea Eliade (3) cu editarea în franceză (în regim de urgență) a beletristicii sale în principal apărută în germană, în spaniolă si în românește, limba în care a fost scrisă. Deși citită din revista „Ethos”  a „Ieruncilor” (cum îi numea Mircea Eliade pe soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), această ultimă povestire n-a fost deloc înțeleasă de Monica Lovinescu nedumerită de lipsa oricărei asemănări dintre Albini și „vreun posibil securist român” (vezi Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte, vol. III, București, 1994, insemnarea din 11 sept. 1981).

Explicația lipsei de asemănare o oferă întreg cadru povestirii în care circa patru cincimi descriu percepțiile extra-senzoriale ale anchetatului student Dayan supus la șocuri electrice si supra dozare de droguri. Indianistul Eliade era de tânăr la curent cu acele fenomene extra-senzoriale în care conștiința pare a părăsi trupul fiind capabilă să descrie cu mare fidelitate întâmplări petrecute la indiferent ce distanță de spațiu și (/sau) de timp: „Dacă nu știu în ce zi suntem, spuse Orobete,  nu știu dacă academicianul Pavel Bogatyrov este sau a fost deja sau va fi aici într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Cum sunt silit –mai precis, am fost silit de dumneavoastră –să trăiesc într-o durată personală, fără controlul calendarului, nu pot face distincție între trecut și viitor” (Mircea Eliade, Nuvele, București, 1991, p.95). Dayan mai dovedise și înainte că posedă vedere în duh, povestindu-i lui Albini de sinuciderea la Galați a unei rude a anchetatorului (p.86).

Când a apărut volumul Life after life (1975) a lui Raymond Moody, mare trebuie să fi fost surpriza filozofului religiilor constatând o frapantă asemănare dintre percepția extra-corporală a muribunzilor întorși la viață prin spitalele moderne si puterile miraculoase ale yoghinilor exersați în practicile descrise de Patanjali.

Oricum, mult înainte de cercetările experiențelor din timpul opririi inimii și stoparea aparentă a activității creierului, marele istoric al religiilor știa că relația dintre persoanele implicate în declanșarea oricăror fenomene paranormale nu poate semăna în nici un fel cu relațiile normale dintre oameni, chiar dacă unul este torționar și altul un deținut politic schingiuit până în pragul morții, ceea ce s-a văzut și în romanul Forêt interdite (Noaptea de Sânziene) apărut la Paris  în 1955 și la București după căderea comunismului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/).

Cardiologul olandez Pim Van Lommel, autor al volumului Consciousness beyond life. The Science of Near Death Experience (2007) remarcase la un interviu  regretul pacienților (cărora le reușise manevra de resuscitare) că n-au fost lăsați să treacă marele prag (https://www.youtube.com/watch?v=glKccJ5YUcg&t=129s ), Cercetătorul fenomenelor din vecinătatea morții pare să confirme acea coincidenția oppositorum invocată de Eliade pentru înțelegerea mini-romanului Pe Strada Mântuleasa, stradă a unui București pe cât de mitologic pe atât de sinistru, trăind sub teroarea arestărilor și anchetelor securiste (Mircea Eliade către Leonid Mămăligă în 4 mai 1966, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre anchetatoarea din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/).

Personajul Dayan (descris la un moment dat și în stare cataleptică, aproape fără puls si fără respirație, stări trăite și de unii yoghini mai experimentați) este pus de hermeneutul simbolismului religios să afirme înainte de a muri că știe unde se duce, pentru că a mai fost acolo. Cam ce spusese și Sfântul Arsenie Boca, trecut nu odată pragul (foarte posibil) cu prilejul bestialelor anchete securisto-comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Sâmbăta de Sus, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/).

După ce-i trimisese romanul ce urma să fie premiat de Academia Goncourt, Mircea Eliade i-a scris lui Vintilă Horia că „titlul e splendid și el singur dă o dimensiune exilului […]. Ințeleg că e vorba de o profundă experiență personală care ți-a deschis alte perspective și ți-a cerut alt „stil”. Nu numai că te-ai regăsit (cum spui în scrisoare) ca scriitor, dar te-ai maturizat peste noapte, dobândind laolaltă claritatea și sobrietatea marilor maeștri” (Mircea Eliade către Vintilă Horia, 16 iunie 1960).

In discursul ocazionat de omagierea la Sorbona a faimosului savant, cercetător și filozof Mircea Eliade „venită târziu, dar mai bine mai târziu decât deloc” (H. Corbin, febr. 1976). Henri Corbin subliniase radicala înnoire a științei religiilor adusă de Eliade („l’extraordinaire message qu’il nous a apporté dans notre vie scientifique”). Corbin a accentuat diferența ce separă hermeneutica eliadescă a lui Homo religiosus (cu noutatea ei de a porni de la cunoașterea de sine, de la autenticitatea trăirii individuale) de gândirea pornită de la simple concepte teoretizând pe fundalul istoricismului sau al sociologismului: „Nous avons lui du une rénovation complète de la conception de la science des religions. Nous étions tombés pendant plusieurs générations dans les ornières de l’historicisme, du sociologisme, quels que soient les noms que l’on donne a ces prises de position qui aboutissent  a une impasse. Grace a lui, nous avons vu écloré une manière de comprendre, d’interpréter l’Homo religiosus, non plus comme si nous étions face a face avec des concepts sur lesquels on délibère, mais en laissant resurgir du fond de nous-mêmes le sens permanent des choses qui sont son mode d’existence, qui expriment son ,ode d’être” (vezi vol.: „Mircea Eliade”, Cahier de l’Herne, nr.33, 1978, p.271).

La Radio „Europa Liberă”, Vintilă Horia, primul scriitor nefrancez laureat cu cea mai înaltă distincție a literaturii franceze a povestit (în anul când lui Mircea Eliade i s-a decernat titlul de „doctor honoris causa  de l’Université de Paris-Sorbonne”) cum timp de un an și jumătate a luat avionul de la Madrid către Statele Unite, Canada, Irlanda, Franța, Anglia, Germania, Olanda sau Italia pentru a sta de vorbă cu oameni reprezentativi din felurite domenii ale științei și ale culturii spre a-și confirma presupunerea sa după care am asista la un adevărat reviriment al spiritualității, în ciuda zvonurilor legate de „moartea sufletului și de sfârșitul oricărei mentalități spirituale”.  Ancheta asupra gândirii, asupra artelor și științelor actuale, publicată în diferite limbi europene, a rămas inedită în România vreme de 44 de ani, unde inedite sunt în continuare Encuesta detras de lo visible (1975), volum de interviuri axate pe  experimentările asupra fenomenelor parapsihologice (precum telepatia, clarviziunea, etc.), Introduccion a la litteratura del Siglo XX ( Madrid, 1976 ), și Los Derechos Humanos y la Novela del Siglo XX (Madrid, 1981). In ultima, laureatul premiului Goncourt amintește de rusificarea Basarabiei inclusă în URSS, provincie românească în care drepturile omului sunt vorbe goale „plutind în aerul absolutismului” (V.Horia). Când realitatea e constrânsă a se conforma ideologiei raționaliste, ea devine ostilă omului ce posedă atât o latură conștientă (rațională) cât și una inconștientă. A doua latură, folosind starea de semi-trezie sau chiar visul, intervine nu numai în procesul de creație, dar si în fenomenele parapsihologice de pre-cogniție. Latura inconștientă a fost imaginată de filozoful Lucian Blaga (pe care Vintilă Horia îl citează la p.145)  ca posedând anumite categorii de spațiu și de timp, fiind așadar „cosmotică” și nu haotică cum mulți ar înclina să creadă.

„Descoperirea inconștientului –scria Mircea Eliade în prefața volumului „Spiritual Discipline” din 1960 –poate fi comparată cu descoperirile astronomice urmând inventării telescopului și cu descoperirile maritime din timpul Renașterii. Pentru că acestea au adus lumină într-o lume care mai inainte nu fusese nici măcar bănuită. Caracteristic cercului „Eranos” a fost de la început interesul pentru disciplinele și tehnicele mistice” (vezi Mircea Eliade, Encounters at Ascona, pp. XVII-XXI). După ce lecturase volumul Le Chamanisme (Paris, 1951), teologul Henri de Lubac i-a scris că experiența extatică pe care Eliade a privit-o ca parte constitutivă a condiției umane i se pare o idee de o „importanță capitală” (4).

Intr-o stare de semi-trezie avusese Mircea Eliade un vis premonitoriu în 1957 despre viitorul respingerii sale oficiale în cultura românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din Țară și visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/) dominată de „stângiști atei care rod marginile culturii” (apud. Vintilă Horia). Visul de trezie (publicat în „Caiete de dor”, nr.13 din iunie 1960) i-a arătat și „Casa Gabriela” de la Ascona (Elveția) unde, în cercul „Eranos”, vreme de două decenii savantul Eliade a conferențiat veri de-a rândul, începând cu august 1950, loc „miraculos” în care urma să ajungă în 1982 pentru ultima oară.

Read More »

(meditaţie de ziua Cuvioasei Parascheva)

Toate ideile lui Dumnezeu sunt extraordinare. Nu este niciuna care să se măsoare după mintea noastră, şi slavă Domnului că este aşa! Pare că fiecare idee a lui Dumnezeu – despre lume, despre noi, despre viaţa noastră – este o reevaluare completă şi incredibilă a realităţii noastre. A ceea ce ne pare adeseori pierdut. Trist. De nerecuperat.

Iată o astfel de idee care răstoarnă perspectiva noastră asupra pandemiei şi asupra nedreptăţilor sociale agăţate pe urma ei. O idee menită, parcă, să contrazică simţul dreptăţii şi al demnităţii noastre (pe drept) rănite, să înşele aşteptările noastre neîmplinite… O, şi de câte ori Dumnezeu nu ne-a înşelat aşteptările noastre! Dar de fiecare dată când a făcut-o, a făcut-o pentru a deschide un drum nou şi nemaivăzut în existenţa noastră.

Căci, anul acesta am suferit cu toţii sufleteşte (pe lângă apăsarea bolii). N-am avut Paști la Biserică. Mulţi nu s-au putut împărtăşi în posturi. S-a anulat pelerinajul de la Nicula de 15 august. S-a restricţionat drastic pelerinajul la Cuvioasa Parascheva la Iaşi, ca să nu vină cei din alte localităţi. Suntem pe cale să pierdem şi pelerinajul Sfântului Dimitrie de la Bucureşti şi cine ştie, poate şi sărbătorile de Crăciun!… Sunt suferinţe reale, pe care nimeni nu poate să le nege. Nimeni nu poate spune că sunt închipuite. Sunt suferinţe drepte, adică pentru dreptate. Şi în suferinţele noastre, părem că suntem mereu în câmpul întrebării: „De ce ne-ai lăsat, Doamne, cu [conducătorii] ăştia? De ce ne-ai lăsat pe mâna lor…?”.

Când inima omului este rănită de nedreptatea lumii, nu poate vedea dincolo de întrebarea sa. Întrebarea de genul acesta, în felul lui Dănilă din nuvela lui Gala Galaction, „La vulturi”… („De ce, Doamne…?”), dureroasă şi sinceră în felul ei, ne prinde în retorica unei interogaţii fără răspuns. Pentru că nu poate conţine răspunsul, pentru că, într-un fel ciudat, îl are deja. L-a găsit şi i-l impută lui Dumnezeu. Nu este o interogaţie, este mai degrabă un rechizitoriu. Pentru că ţinem atât de mult la dreptatea noastră  – dreaptă, nimic de zis, din perspectiva libertăţii religioase – încât nu ne gândim că există o dreptate mai înaltă şi negândită a lui Dumnezeu, care covârşeşte orice rău ne-ar putea face nouă lumea. Ceva care farmecă inima cu răspunsul desăvârşit al dreptăţii Lui la jeluirea noastră. Şi dacă suntem gata să lăsăm jeluirea noastră, pentru o clipă – oricât de ciudat ar părea – vom primi dreptatea Lui incredibilă ca pe Împărăţia însăşi, Care ar fi ajuns deja la noi…
Iar dreptatea Lui, cea cu totul altfel, vine în inimă cu un răspuns tăcut şi măreţ.

„Eu nu iau în stăpânire această lume”.

Dacă tăcem puţin… uimirea noastră va fi tot atât de mare ca revolta noastră. Ca energia suferinţei noastre să se prefacă în energia înţelegerii unor Taine noi!

Şi totuşi… de ce? Nu-i cerem noi mereu ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră? Copiii noştri nu se roagă la Îngeraşul cu: „Că tu eşti stăpânul lumii şi al nostru Tată eşti…”? Nu zicem mereu în Tatăl Nostru: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta…”?. Sau în ecfonise: „Că a ta este stăpânirea…”? La ce bun un Dumnezeu care a venit în lume, apoi ne-a abandonat unor conducători fără Dumnezeu? Ce ne împiedică să tragem concluzia unui Dumnezeu absolut… nepăsător?

Şi iarăşi vine liniştea peste noi! Şi iarăşi vine Împărăţia să potolească revolta noastră interioară, a dreptei noastre logici şi raţiuni. Cu o altă raţiune cu totul îmbrăţişătoare. O raţiune care ne spune, din nou, calmă şi liniştită: „Vă zic. Dreptatea Mea nu e din lumea aceasta”. Ca, după puţin să adauge: „Fiindcă Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta”.

Şi dacă suntem sceptici, am zice: „Bine, Doamne, şi cu ce mă va ajuta dreptatea Ta să ajung la Sfânta Parascheva”? Dar dacă întrebăm în felul acesta, n-am înţeles minunăţia dreptăţii Lui, şi-l „blocăm” pe Dumnezeu în cutiuţa logii noastre pe care nu vrem s-o suspendăm, pentru o clipă. Dumnezeu ne cheamă să ieşim cu înţelegerea în „afara” lumii, acolo unde toate sunt de înţeles şi îşi primesc răspunsul. Iar noi Îl somăm pe El să ne ofere o rezolvare înăuntrul logicii lumii, care pare de necombătut. Să fie drept după dreptatea lumii. Şi prin asta respingem invitaţia Lui dar şi graţia dreptăţii Lui, cu totul imponderabilă pe cântarele realităţii noastre.

Ca să primim răspunsul, trebuie să facem un ocol prin… dragostea lui Dumnezeu. Ca să ajungem la înţelegerea dragostei Lui.

De când a venit printre iudei, care aşteptau un lider care să-i elibereze de sub stăpânirea romană, Mântuitorul le-a zis: „Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Iisus n-a eliberat nici un evreu de sub jugul politic al vremii, şi nici un sclav de sub stăpânul lui, de parcă i-ar fi fost indiferent în ce constrângeri şi robii sociale se află omul când primeşte lumina Împărăţiei Lui. Apostolilor le-a zis: „Acum vine stăpânitorul acestei lumi, care nu are nimic întru mine…”. Şi puţin mai încolo: „Lumea sub stăpânirea celui Rău zace”. Peste tot, confirmări şi reconfirmări ale faptului că El… nu vrea să adopte lumea. Nu vrea să fie părintele ei, conducătorul ei general. Iisus a lăsat lumea în toate necazurile în care a găsit-o. Ba a prevestit şi alte necazuri pentru toţi creştinii, iar plecarea lui Iisus la cer a tras după ea câteva secole de persecuţii şi prigoană. Aşa arată o descriere a realităţii în cheia minţii lumii. Ce suferim noi acum de Sfânta Parascheva au suferit şi alţii, înaintea noastră, de atâtea ori. Deci pare că situaţia este neschimbată. Lumea a redevenit – sau a rămas – la fel de strâmbă cum era acum două mii de ani.

Dar asta înseamnă – prin forţa argumentului – că dreptatea lui Dumnezeu e la fel de minunată şi de neconceput ca acum două mii de ani! Asta înseamnă, dragi necunoscuţi ai Domnului, că fiecare zi trăită în societatea noastră nedreaptă religios are tot atâta lumină şi dreptate înaintea ei în Cer ca ziua creştinului obişnuit din toate timpurile. Asta înseamnă, mai pe înţelesul nostru, că ziua în care m-am oprit la gardul Cuvioasei Parascheva, fără să pot să intru, e ziua în care mi-am oprit mintea de la dreptatea acestei lumi, pusă în lanţuri, şi m-am ridicat cu ea la casa din Cer a Sfintei, acolo unde stătea dintotdeauna, în timp ce petrecea cu oamenii pe pământ. Nu mă lasă s-o văd pe Sfânta? Mai rău pentru ei, căci m-au silit să văd cu Duhul, peste turla Catedralei, peste norii Iaşilor, peste ceruri, Casa Sfintei Parascheva pe care am vrut s-o văd dintotdeauna. Nu ştiam cum arată, şi nu mi-am pus problema, pentru că pe Sfânta n-o păzea nimeni. Era la raclă. Acum, dacă o păzeşte cineva, am s-o cunosc în casa ei nefăcută de mână, şi am să cunosc cerul Iaşiului aşa cum nu l-am cunoscut niciodată, domnit de o prezenţă feminină, graţioasă, măreaţă. Am văzut de multe ori racla Sfintei Parascheva, dar nu văzusem niciodată cerul Sfintei Parascheva. Celălalt domiciliu. Acum l-am văzut şi dreptatea lui Dumnezeu cea necrezută s-a înfiripat, pentru o clipă, înaintea ochilor minţii mele.

Aşa e la altar. Eşti silit să vezi multele realităţi a ceea ce părea, de fapt, o singură realitate. Hristos este prezent pe Sfânta Masă, pe Antimis, ca un mormânt. Dar asta e doar realitatea primă. Aparentă. Iar când preotul sau diaconul cădeşte împrejurul Sfintei Mese, şi murmură troparul, el intră – magic, am putea spune – în celelalte realităţi care erau tăinuite: „În mormânt cu trupul, în Iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins”… Sigur, vom zice, asta poate numai Dumnezeu. Nu, dragilor. Asta poate Dumnezeu şi orice minte care este cu Dumnezeu, acolo unde este Dumnezeu. Asta poate şi orice minte care este cu Sfânta Parascheva, acolo unde este Sfânta Parascheva. În raclă cu trupul, în cerul Iaşilor cu sufletul, în cerul minţii noastre şi al icoanelor din casele noastre şi în eternul feminin al graţiei sufletului românesc. Şi de ce? Şi de unde toate acestei „ceruri”? Tocmai pentru că am descoperit că cineva îi păzeşte „mormântul”…

Aşa a fost şi la sărbătoarea Sfântului Ştefan cel Mare de la Putna, din 2 iulie 2004. Jandarmii nu voiau să lase să intre pe cei cinci sute de studenţi, din cauza aşa-ziselor riscuri de securitate la adresa preşedintelui (Ion Iliescu). Cu mare greu şi cu proteste, s-a putut. Dar dacă nu s-ar fi putut, atunci s-ar fi întâmplat ceva mai presus de fire cu Sfântul Ştefan cel Mare, ceva după dreptatea lui Dumnezeu… L-am fi văzut pe Ştefan cel Mare cum „se-nalţă din mormânt” şi „la Putna nu mai stă” – după cum profeţea Eminescu în Doina lui – şi s-ar fi ridicat deasupra munţilor Putnei, în cerul Putnei, în cerul minţilor noastre şi al nemuririi româneşti, acolo unde l-am întâlnit, de fapt, şi pe tot traseul pelerinajului până la Putna. În case, pe drum, în oameni, şi într-un înainte nesfârşit al destinaţiei noastre.

Dulce e dreptatea lui Dumnezeu. Mai dulce şi negrăită decât orice dreptate după mintea lumii, şi pentru ea eşti în stare să laşi orice – chiar şi dreptatea lumii. E ciudat că Dumnezeu, aşa atotputernic cum Îl ştim noi, a lăsat jandarmii să păzească mormântul lui Ştefan cel mare în 2004, mai-mai să nu intre altcineva. E ciudat că El a lăsat poliţiştii să păzească bisericile de Paşti, ca să nu ajungem la mormântul Învierii Lui. E la fel de ciudat că a lăsat tot nişte jandarmi să păzească mormântul Cuvioasei Parascheva, şi că se arată atât de „neputincios” faţă de nişte medici, Ordonanţe şi Comitete de Urgenţă. Dumnezeul nostru e tare neputincios. Atât de neputincios încât nu se teme să lase cheile peste avuţia Lui unor slujbaşi plătiţi ai acestei lumi.

Şi aici e ideea care schimbă mintea.

„Avuţia” Lui, bisericile şi tot ce este în ele, chiar şi trupurile noastre, par că sunt genul acela de stăpânire pe care El l-a calificat, într-un anume fel, foarte „penalizabil”, pe care l-a lăsat pasibil de înstrăinare, de reţinere, de arestare. Dar nu cumva asta înseamnă că Dumnezeu a lăsat oamenilor să reţină ceea ce e de reţinut, să aresteze ce pot aresta, tocmai fiindcă adevăratele Lui avuţii sunt dincolo de orice înstrăinare, minunate şi „imprescriptibile”? Prin asta îşi arată Dumnezeu graţia şi eleganţa netemătoare a puterii Lui, prin însăşi faptul că a îngăduit această posibilitate – ca şi cum n-ar însemna nimic – ca mica prezenţă lumească a Sfintei Parascheva, racla ei, să fie constrânsă şi circumscrisă de ordinea lumii. Pentru ca toate cerurile româneşti ale Sfintei Parascheva, din Iaşi sau din alte părţi, să fie de nezăgăzuit. Ca Sfânta Parascheva să-şi dea parfumul neîncătuşat al graţiei ei peste toate gardurile lumii noastre. Aşa ştie Dumnezeu să „stăpânească” lumea, în orice alt fel decât cel în care o stăpânesc oamenii.

Iar aceasta nu e o pledoarie de genul: „Staţi acasă. Vă puteţi ruga şi în privat”. Este o reflectare la limitele realităţii noastre raportat la nelimitările lucrărilor harului lui Dumnezeu. Trăim (încă) în ordinea lumii, şi în această ordine a lumii va fi întotdeauna legitimă şi necesară afirmarea dreptului la libertate religioasă. Pentru asta există avocaţi, jurnalişti, oameni de bine. Dar până la împlinirea acestui drept, până la împlinirea dreptăţii lumii – care uneori nu vine niciodată, sau o mănâncă „molia” şi „rugina”  – în răstimpul eforturilor noastre drepte, să lăsăm inima să se sature de dreptatea lui Dumnezeu şi de harul dincolo de legi al Cuvioasei Parascheva. Care dacă nu vine „pe jos”, vine… „pe sus”.

Zile de har şi înţelegere!

—————————-

Ierom. Iustin T., ajun de 14 octombrie 2020

Clasificarea Mioriței ca baladă este discutabilă. În primul rând trebuie precizat dacă ne referim la varianta publicată de Vasile Alecsandri sau la ce alte variante ale Mioriței. La o singură variantă sau la o multitudine de variante? Pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele, după cum ne atrage atenția cercetătorul Adrian Fochi în vasta lui monografie, iar nu doar de la varianta lui Alecsandri, așa cum au făcut cei mai mulți savanți. Diferite variante au fost clasificate în diferite specii literare, unele în genul liric, altele în genul epic. Țăranii spuneau că Miorița este „cântec bătrânesc”. E o noțiune complexă, pe care nimeni nu a reușit să o definească în mod satisfăcător. Faptul că Miorția se cânta, i-a făcut pe mulți să o considere baladă. Însă nu au pornit de la o definiție clară a baladei și au redus complexitatea Mioriței la simplitatea unei balade. Prin definiție, balada aparține genului epic și are ca erou un personaj identificabil, care a trăit cândva și s-a remarcat prin anumite fapte. „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru” precizează Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie, în Istoria Literaturii române, vol. 1, p. 123, Ed. Academiei, 1964.

În concluzie, Miorița nu se încadrează în definiția baladei și nici în genul epic. Această concluzie este confirmată de faptul că în cele mai multe variante ale Mioriței, ciobanul nu poartă niciun nume. Toată acțiunea pare să se petreacă într-un peisaj geografic, însă are loc în sufletul lui, în peisajul lui lăuntric. Deci aparține genului liric. Toate cuvintele concrete, ce descriu peisajul geografic din jurul ciobanului sunt metafore ce simbolizează frumusețea peisajului spiritual din inima lui. Acesta este un procedeu arhicunoscut în istoria și în teoria literaturii. Numai în variantele care sunt colinde, ciobanul din textul Mioriței primește numele țăranului căruia îi cântă colindătorii. Iar colindele nu sunt balade. Ciobanul din Miorița nu poate fi un individ în carne și oase, ci este un personaj literar cu valabilitate universală, ce întruchipează bunătatea și perfecțiunea umană. George Călinescu a afirmat că Miorița este un mit. Acest lucru este evident în multe variante, unde ciobanul întrunește condițiile conform cărora e un erou mitologic. Cei care au afirmat că Miorița este un mit au fost contraziși de cei ce au considerat că acțiunea din Miorița este concretă și are un caracter juridic, o crimă pentru jaf, ca în Baltagul, de Mihail Sadoveanu.

Divergențele dintre savanți provin de la faptul că unii văd în Miorița un text ezoteric, cu conținut abstract, sacru, tainic (mythos) și cu un sens luminos, care ne înalță sufletul până la soare și la puritatea cerului înstelat, pe când alții văd un text exoteric, adică concret, profan, accesibil oricui (logos) și cu un conținut tragic, cu un cioban incapabil de acțiune și laș, care cică ar fi reprezentativ pentru toți românii. Interpretarea juridică se sprijină pe erori metodologice de cercetare a textului, nu poate explica viziunea poetică a ciobanului, jignește demnitatea de român și este o insultă la adresa întregii națiuni. Există două feluri diametral opuse de a înțelege Miorița sau orice alt text cu caracter sacru, cum este și Biblia. De aceea avem drept-credincioși și atei. Drept-credincioșii văd sensul ezoteric, de taină, sacru și plin de sensuri luminoase ale metaforelor din Biblie, pe când ateii se opresc la sensul concret al cuvintelor și nu pot vedea sensul luminos. În privința Mioriței, culmea este că atât cei ce văd sensul sacru, cât și cei ce văd sensul profan, pot avea dreptate, dintr-o perspectivă sau alta: sacră sau profană. Fiecare, cu ce fel de ochelari citește. Am folosit aici cuvântul ochelari în sens metaforic, abstract. Miorița a fost concepută ca un text sacru, plin de simboluri și abstracțiuni, astfel încât conține mai multe idei decât cuvinte. Da, este posibil, deoarece fiecare cuvânt este un simbol plin de multiple sensuri și sentimente, despre care se poate vorbi mult și bine.

Cuvântul „lege” apare în câteva sute de variante ale Mioriței. Unii au crezut că are sens profan, de lege juridică. Alții spun că are sens de lege sacră, religioasă. Dicționarele noastre arată că sensul religios al cuvântului lege este singurul cunoscut în cultura populară orală și e mai vechi decât sensul de lege juridică, încă necunoscut în limba noastră pe vremea scriitorilor noștri clasici. La Alecsandri, Grigore Alexandrescu sau Vlahuță, cuvântul lege are sens religios. Pentru sensul juridic, ei foloseau cuvântul pravilă. În Miorița nu poate fi vorba de o lege juridică, ci e o lege religioasă, sacră. Dumitru Caracostea și Constantin Noica au arătat că lege în Miorița are sensul de „nomos” din greaca veche și nu reglează relația dintre oameni în societate, ci relația dintre om și cosmos sau divinitate. Așadar, o lectură juridică a Mioriței este neîntemeiată. Kindlers Neues Literatur Lexikon, volumul 19 din anul 1992, nu acordă credit interpretării juridice a Mioriței.

Tot despre o lege cu sens religios vorbește și apostolul Pavel din Biblie: „Căci, eu, prin lege, am murit față de lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu.” (Gal. 2:19). Metafora morții din Miorița este aceeași metaforă pe care o folosește apostolul Pavel, când zice: „Eu mor în fiecare zi” (1 Cor. 15:31), „Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat, și vii pentru Dumnezeu” (Rom. 6:11). Ciobanul din Miorița, ca și Pavel sau alți autori de texte ezoterice, folosește metafora morții în sensul că se îndepărtează de cele lumești, pentru a se apropia de cele dumnezeiești și de frumusețea paradisului. Acesta e sensul luminos al metaforei morții, nicidecum o moarte adevărată. În mod evident, Pavel, ca și ciobanul din Miorița, nu vorbește de o moarte concretă, cu o descompunere a corpului, ci de o eliberare față de cele lumești. Nunta cosmică a ciobanului nu este o minciună frumoasă, pentru a da un sens sublim morții sale tragice, cum s-a crezut în unanimitate. El nici nu este ucis. Moartea și nunta lui cosmică simbolizează două etape dintr-un ritual simbolic, prin care țăranii colindați trec odată pe an, în fiecare an și au sentimentul că se unesc sufletește cu întreaga natură și cu divinitatea. În celelalte variante ritualul are loc la anumite momente legate de poziția soarelui din zi sau din an. Desprinderea de cele pământești îi dă ciobanului, la fel ca și altor personalități celebre din istoria civilizației universale, sentimentul că s-a unit cu întregul cosmos și a atins nemurirea. Un sentiment sublim, pe care filozoful grec Plotin spune că l-a avut de patru ori în viață și l-a descris pe larg, iar alții l-au simțit fiecare în felul său, ca Ruysbroeck, Suso, Tauler, Blosius, Sf. Tereza din Avila, Sf. Ioan al Crucii, Sf. Bernard de Clairvaux sau Meșterul Eckhart și câți alții. Sensul din toate variantele Mioriței este că ciobanul se desprinde de cele lumești, pentru a se uni cu divinitatea supremă din  matriarhat din religia ciobanilor arhaici: mândra crăiasă din cer, o divinitate uranică sau, în alte variante, o fată frumoasă ce îl caută pe munte, o divinitate chtonică. Cercetătorii care au văzut în ea o nimfomană fără rușine, pentru care ciobanul ar fi ucis de ceilalți doi, au rămas la o înțelegere profană, juridică. La o înțelegere ezoterică, cele două personaje feminine sunt divinități ce reprezintă două căi de unire cu divinitatea, cunoscute în fenomenologia religiilor: sau omul caută divinitatea sau divinitatea îl caută pe om. Nunta cosmică a ciobanului este o stare sufletească la care Gilgamesh, Dante Aligheri sau Faust al lui Goethe nu au reușit să se înalțe. Nunta cosmică din Miorița simbolizează unirea sufletului oricărui om cu divinitatea în care crede el și se numește hierogamie, adică nuntă sfântă, sacră. Acest fenomen psihologic este bine-cunoscut și analizat în literatura de specialitate. Transmiterea orală de-a lungul secolelor a alterat unele versuri din diferite variante. Unele cuvinte au fost greșit auzite, alteori nu a mai fost înțeles sensul lor simbolic și au fost înlocuite cu alte cuvinte. Unii rapsozi au modificat textul și l-au adaptat la realitățile concrete ale satului din vremea lor. La fel au făcut Luther și Calvin sau alte secte religioase: au modificat textul Bibliei pe alocuri, pentru a îl adapta la propriile lor concepții personale și la societatea în care trăiau ei.

Read More »

O noua apariție editorială semnată de distinsul om de cultură Dan Dulciu, Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, Editura Mușatinia, colecţia Harisma, 2020, marchează și configurează locul în spiritualitatea românească a acestei iubite mănăstiri de pe plaiurile moldave.

Volumul este un proiect iniţiat şi coordonat de stavrofora Iosefina Giosanu, stareța mănăstirii Varatic şi apare sub egida Centrului Cultural Spiritual de la Văratic, prin editor Emilia Țuțuianu şi redactor Dorin Dospinescu, Editura Mușatinia, Roman.

Un cuvânt înainte, plin de har și bogăție de suflu ziditor, ce este liturghisit de ÎPS Ioachim, Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, deschide bogatul și amplul material din cuprinsul lucrării, în care profesionalismul și acribia profesorului și cercetătorului Dan Dulciu își pune pe deplin amprenta.

Toate acestea îmbinate cu deschiderea Maicii starețe Iosefina de la Mănăstirea Varatic spre cultură și carte de suflet și simțire românească, spre păstrarea istoriei și spiritului locurilor.

Evocarea Văraticului, pe unde au poposit o pleiadă de personalităţi remarcabile ale spiritului și culturii românești este făcută cu mult talent şi destoinicie de către dl. profesor Dan Dulciu în paginile acestui volum.

Scriitorul Dan Dulciu nu este numai un împătimit eminescofil ci şi un cercetător atent şi pasionat al documentelor de arhivă. Domnia sa nu s-a mulţumit să acumuleze cunoştinţe, ci le-a făcut publice prin studii, cărţi, articole, emisiuni TV etc. consemnările sale fiind la obiect şi pline de substanţă.

O parte din aceste contribuţii sunt adunate în volumul: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale – Bibliografie. Compartimentată pe mai multe capitole, monografia prezintă istoricul mănăstirii, a muzeului şi atelierelor mănăstirii Văratic, viaţa şi activitatea monahiilor din această mănăstire, realizările şi implicarea lor în viaţa comunităţii cât şi o parte din personalităţile care au înnobilat Văraticul prin operele lor.

Sunt prezentate capitole distincte care consemnează cultura şi scriitorii care au poposit la  Văratic, primele reviste teologice şi laice apărute prin contribuţia Mănăstirea Văratic. Un documentar amplu realizat de dl. profesor Dan Dulciu ne oferă informaţii despre  Fondul Arhivistic al Mănăstirii Varatic,  hărți, planuri şi schițe ale proprietăților Mănăstirii Varatic.

Parcurgând acest volum, cititorii vor afla informaţii despre personalităţile a căror operă s-a realizat, integral sau în parte aici, la mănăstirea Văratic. Printre  aceştia: poetul Mihai Eminescu, poeta Veronica Micle, Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş etc. Inedite sunt capitolule XI: Varaticul în corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle, Act de Danie semnat de poeta Veronica Micle, către mănăstirea Văratic şi cap. al XII-lea, care cuprinde Vizite princiare la Mănăstirea Varatic –contribuţia şi implicarea alteţelor regale în viaţa şi activitatea monahală.

Profesorul Dan Dulciu prezintă şi activitatea Centrului Cultural Spiritual Văratic, evocând prezenţa de scurtă durată a ctitorului acestui centru, Dianu Sfrijan, la inaugurare, cât şi  activitatea şi implicarea centrului cultural spiritual în viaţa comunităţii.

Sunt de asemenea marcate evenimente distincte precum inaugurarea Căminului Cuvioasa Nazaria,  importanţa şi activitatea acestui cămin în activitățile maicilor.

Cercetător atent al documentelor din arhiva mănăstirii, Dan Dulciu se referă şi la viaţa sfinţilor trăitori la Văratic: Viaţa Sfântului Cuvios Iosif şi Sfântul Gheorghe Pelerinul și a Cuvioasei Nazaria. Înființarea Corului Cuviosul Iosif de la Mănăstirea Varatic, activitatea deosebită realizată la nivel naţional şi internaţional al acestui cor de maici, îl aflăm în cap. al XVII-lea.

Volumul prezintă și cărțile despre Văratic, apărute de-a lungul timpului: monografii, memorialistică, cărți teologice, purtând semnătura: Stavrofora Iosefina Giosanu, pr. Constantin Catană, Bartolomeu Valeriu Anania,  Zoe Buşulenga, Stavrofora Nazaria Niţă, Arhim. Evghenie Ungureanu, Evdochia Alupei, Constanța Marino,  Mihai Conrad, Constantin Bostan, Ioan I. Mirea, Eugène Pittard, N. Iorga etc.

Se poate spune că monahismul românesc de la Mănăstirea Varatic îmbină tradiția și dragostea de slove, întru o smerită rugă adusă Domnului, îmbrăcată în haina spiritului tutelar al locurilor.

——————————

Emilia ŢUȚUIANU

Octombrie 2020

Lucram la ICE Autotractor-Dacia Brașov. Eram a cincea putere mondială la tractoare, după Ford, Massey-Ferguson, Fiat și Renault. Am propus să organizăm o caravană cu tractoare și buldozere transportate pe camioane, în jurul Mediteranei, ca să facem demonstrații comerciale. Toată ierarhia a aprobat. Am planificat că vom fotografia produsele noastre pe fundalul vestigiilor arheologice din Atena, Turcia, Egipt, nordul Africii, vom trece Gibraltarul, vom ajunge în Franța și o să fug la Paris, cu Dacia caravanei, cu ARO-ul sau cu vreun tractor. Cu cucu! Ce naiv eram pe atunci. Habar n-aveam cum se fuge din țară. Când a venit vremea să fug din țară, mult mai târziu, nu am fugit cu vreun buldozer pe șenile, ci cu avionul. Am făcut toate demersurile pentru caravană, obținusem tractoarele și celelalte produse, însă nu și camioanele Roman. Fabrica nu a răspuns la scrisorile noastre. Mă trimite șeful meu, ing. Florescu Ionel, la fabrica de camioane, la directorul Căpitanu. Așa îl chema. Eu, când mă duceam pe la ministere sau întreprinderi și spuneam răspicat că eram de la Întreprinderea de Comerț Exterior Autotractor-Dacia, oricine ar fi fost acei șefi, își corectau poziția și freza, se închideau la pantaloni și îmi vorbeau cu un respect maxim. Când i-am spus lui Căpitanu de unde vin, a urlat:

— Afffarrră!

M-am uitat mirat la inginerii din jurul lui. Ăia nu se mirau. N-am zis nimic și am plecat. M-am întors la birou și iarăși nu am zis nimic, m-am așezat și am reluat ziarul să-l citesc. Șeful m-a întrebat:

— Cum a fost? Directorul Căpitanu era ca întotdeauna la linia de montaj și urla la muncitori? Gesticula cu levierul în mână? Sau în mod cu totul excepțional era în birou?

— În birou.

— Și a aruncat după dumneavoastră cu călimara de pe birou?

— Nu.

— Acum câteva zile i-a aruncat călimara în cap contabilului șef. I-a spart capul și uite așa îi curgea sângele șiroaie. De atunci, ăla s-a evaporat și e dat dispărut. Nici nevasta lui nu știe unde e. L-au căutat milițienii cu câinii prin Poiană și cu cordoane de voluntari. Au greblat toată Poiana și degeaba.

— Așa de tare i-a spart capul?

— Da. Acum îl caută și prin Deltă, a zis Florescu în glumă.

— Să-l caute și prin Alaska! a zis un coleg, insinuând că ăla fugise din țară.

 Peste vreo două zile, în hol la intrare, să nu-mi cred ochilor: Căpitanu se certa cu portarul. Voia să intre, să vorbească cu Bădițoiu, director de produse la camioane, iar portarul nu îl lăsa.

— Poți să fii matale directorul Căpitanu, poți să fii și directorul Colonelu, poți să fii și Sfântu Sisoe, aici nu intră nici Dumnezeu dacă nu are legitimație de serviciu! Poți să fii chiar și Stalin, peste mine nu trece nimeni, nici cu tancul!

M-am oprit să asist la comedia asta simpatică, iar portarul, văzându-mă că priveam cu cel mai mare interes și zâmbeam cu o deosebită încântare, se îndârjea și mai rău să îmi arate ce vigilent era. Ar fi fost suficient să-i spun portarului să-l lase să intre și l-ar fi lăsat. L-am lăsat pe Căpitanu în plata Domnului. În plata domnului portar, să-i plătească ăla, pentru obrăznicia lui de alaltăieri, la el în birou.

M-am dus să-i spun șefului și colegilor, cum portarul nu îl lăsa pe Căpitanu să intre la Bădițoiu. Florescu și-a frecat mâinile de bucurie și a scuipat în palme, de parcă s-ar fi aruncat în Olt să înoate. Era și el tot oltean, ca mine. Ne-a spus chicotind, că directorul Căpitanu fusese destituit. Nu știam. Căpitanu îl nimerise pe directorul comercial în umăr, nu în cap, cu călimara aia grea de pe birou. Victima se dusese la București, pe la minister ori pe unde s-o fi dus. S-a zbătut câteva zile și a obținut darea afară a dementului. Nu s-a pus problema ce diagnostic avea Căpitanu la creieri. A doua zi dimineața, nu l-au mai lăsat să intre pe poartă la fabrică. Nu l-au lăsat nici măcar să-și ia lucrurile personale din birou. Ca nu cumva să facă cine știe ce prostii pe acolo, să distrugă acte sau să se bată cu careva. Cică i-au adus lucrurile personale și i le-au aruncat peste poarta închisă.

Ne bucuram noi, însă peste vreun sfert de oră, ne pomenim cu Munteanu, șeful de personal, peste noi. Deschide ușa ca un uragan și ni-l prezintă pe Căpitanu, că este noul nostru șef de birou. Fără nicio explicație. Așa, bombă. Să cădem pe spate. Florescu Ionel, galben la față și cu respirația tăiată, n-a făcut pe el în pantaloni, ci s-a ridicat disciplinat, să-i facă loc, în locul său. Până să observe Munteanu și Căpitanu asta, i-am făcut semn lui Florescu să se așeze la loc și i-am spus lui Munteanu că mă ocup eu de instalarea noului nostru șef. Munteanu a încuviințat din cap și a ieșit. El, șef de personal, credea că mă cunoștea. Nu știa ce îmi poate pielea de drac, după expresia bunicei mele. Acum, Căpitanu… al meu era. V-am spus: eu sunt oltean. Și poate nu știați ce e aia solidaritatea între olteni. E mai ceva decât solidaritatea între contrabandiștii și vameșii greci. L-am poftit pe Căpitanu să intre în biroul pe care îl va ocupa. Am deranjat-o pe doamna Raicu, dactilografa, să se dea la o parte, și am deschis ușa de care se rezema ea cu scaunul. Am aprins lumina acolo și i-am făcut loc lui Căpitanu să treacă pe lângă mine. Acolo era o debara, lungă de vreo zece metri și lată de vreun metru și jumătate, care se îngusta la capătul celălalt, fără fereastră. Acolo se țineau steagurile, pancartele cu lozinci sau ce materiale aveam noi pentru defilări și parăzi, cât și sumedenie de lopeți, cu care salariații dădeau zăpada. I-am aprins lumina, cum spuneam, becul era cam chior.

— Așteptați! Că vă aduc imediat un scaun și un birou.

I-am făcut semn unui coleg să vină după mine, să mă ajute. În capătul coridorului era un scaun și o măsuță scundă, pentru mașina de scris, descleiate și cam rupte, care așteptau acolo de luni de zile să fie reparate sau aruncate. Le-am potrivit încheieturile, colegul le-a și pus scuipat la încheieturi ca să le lipească, și i le-am dus lui Căpitanu.

— Luați loc!

S-a așezat. Am închis ușa, ca să nu îl deranjăm și m-am uitat la Florescu. Ne uitam toți unul la altul și nimeni nu zicea nimic. O colegă poreclită „Ici-șa radio Craiova”, pentru că întotdeauna ne ținea la curent cu tot ce se întâmpla în întreprindere și era vehementă împotriva ardelenilor când se luau de noi oltenii, care îi atacam cu bancurile noastre, l-a întrebat pe Florescu:

—Acuma ce facem?

Fostul nostru șef ne-a zis să ne ducem fiecare pe rând și să-i prezentăm noului nostru șef dosarele cu sarcinile noastre de servici, ca să știe ce lucram fiecare. Misiune cam dificilă, pentru că nici chiar noi nu prea știam ce lucram, iar Florescu nici atât. S-au dus fiecare pe rând. Rămăsesem numai eu. Mă uit la Florescu și ridic din umeri ca semn de întrebare. Mi-a făcut semn cu capul să mă duc cu dosarul pentru caravană și să-i explic ce și cum. Și a adăugat cu un zâmbet malițios:

— Rugați-l să vă ajute să obțineți camioanele!

Am dat din cap în semn că „Las’ pe mine!” și am intrat la Căpitanu. Nu a mai urlat la mine să ies afară. I-am explicat pe îndelete, foaie cu foaie din dosar, ce miniștri de la București semnaseră, I-am arătat copiile scrisorilor pe care i le trimisesem lui și l-a care nu ne-a răspuns. L-am rugat să ne răspundă la ele acum, pe loc, și i-am dat un pix.

— Au fost adresate chiar către dumneavoastră. Puteți să scrieți rezoluția ici-șa. Și mă duc imediat să le dau mai departe la subalternii dumneavoastră de la fabrică. E nevoie să antedatăm rezoluția? Care modele de camioane considerați că ar fi cele mai potrivite pentru caravană? Cam în câte zile vor fi gata camioanele?

Nu zicea nici pâs. Stătea și asculta, ca lemnul, cu capul plecat. Capul plecat sabia nu-l taie. Așa să credeți dumneavoastră. Ba îl taie. Mă uitam la ceas, cum să mai lungesc prezentarea dosarului, a dificultăților cu obținerea camioanelor și cum se va desfășura caravana prin Africa. Repetam cam aceleași lucruri și l-am asigurat că el era persoana cea mai competentă să ne obțină camioanele și să definitiveze astfel proiectul cu caravana, obținându-le el însuși, prin relațiile pe care le avea la fabrica de camioane. El, care nu mai avea nicio relație acolo. Așa e când tai cuiva capul cu ferestrăul.

— Asta o să vă asigure un demaraj glorios, în noua dumneavoastră funcție aici la noi, spre gloria exportului nostru și a prestigiului României în lume.

Să nu ziceți că sunt sadic. Ca dovadă, m-am plictisit, am ieșit și l-am lăsat să fiarbă în suc propriu. Florescu m-a întrebat din ochi, iar eu i-am răspuns tot pe mutește, ca să nu audă Căpitanu, dacă trăgea cu urechea la ușă. Mi-am reluat lectura ziarului Scânteia, iar cei ce își citiseră ziarul, își învârteau degetele mari, morișcă. La câtva timp după asta, iese Căpitanu din debara ca un glonț, nu zice nimic și pleacă. Peste câteva minute, vine Munteanu, se uită la Florescu și zice:

— La loc comanda!

— Uff! a răsuflat ușurat Florescu făcându-și cruce cu vârful limbii în gură de trei ori.

——————————

Victor RAVINI

Septembrie  2020

La Grande-Motte, Franța